Despre călugărie

Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?
Este bine să le explici marea valoare a vietii de mânăstire si să-i lasi să mediteze singuri. Sunt unii care nu pot lua hotărârea singuri. Asteaptă să le zici tu: “Hai, du-te!”.
Păi, nici nu trebuie. Acesta este un urias drum pe cont propriu. Când zice: “Mă duc!” si “Nu mă duc!”, înseamnă că nu este bun de mânăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, si fuge încotro îl cheamă.
Un frate a vrut să se ducă la mânăstire. Avea si viată îmbunătătită, avea si avere. A vândut-o, si-a făcut bocceluta si a plecat. Când a ajuns la marginea satului si-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune. Si s-a întors a mai stat o bucată de timp.
Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mânăstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Si dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mânăstire. Asa de mare este monahismul!
Iar si-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului si iar a uitat ceva nefăcut acasă. Si s-a întors din nou si, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, si fugi si fugi înainte la mânăstire! Ati văzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit staretului ca să deschidă portile mânăstirii pentru atletul lui Hristos. Staretul astepta si el să vadă, si când a văzut… Vedeti, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu “Mă duc” si “Nu mă duc”. Vă spun, la mânâstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mânăstirii si nu rezistă fratele respectiv.
Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le rezisti usor,
ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Si la mânăstire sunt veniti neformati, needucati, si depinde si de
motivul initial din care au plecat. Nu se merge la mânăstire dintr-o înaltă ratiune stiind că e foarte bine -,
ci dintr-o necesitate sufletească.
Foarte mult urăste satana mânăstirile. Numai faptul că stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau
călugărul se mai adaugă, se îmbunătăteste. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu si nu are cum să
moară de foame. Mai ciuguleste si ea ceva.
La mânăstire faci tăierea voii. Ne numim părinti si maici pentru că ne nastem pe noi însine prin tăierea
voii. Deci, suntem părintii propriilor noastre nasteri. Putin lucru este să slujesti lui Dumnezeu si Maicii
Domnului toată viata? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primesti plată. Putin “ozon
divin” vine peste cel din mânăstire? Noi trăim prezentul. Si dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul si cucerim viitorul. Noi trăim momentan; nu am grija “ce voi face mâine?” Dacă trăiesc astăzi bine, si mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp si orice suspinare poate fi o rugăciune.

Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ti-o dă lumea aici?
Păi, nici nu te primeste mânăstirea. După ce ai biruit totul, vii la mânăstire. Dacă nu ai reusit acolo, aici,
la mânăstire, cum poti să birui? Spune Mântuitorul: Dacă Eu vă spun niste lucruri omenesti, si nu le
pricepeti, cum o să pricepeti dacă v-as spune lucruri ceresti?

Mărturisesc bătrânii de pe Valea Bistriței că prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobișnuit.
O fată din sat, ca de 20 de ani, necăsătorită, păștea oile pe munte. Iar din lucrarea vrăjmașului, un cioban a căzut cu dânsa în păcat. Fiindu-i rușine să nu afle părinții, și-a ucis mai înainte de vreme pruncul. Apoi, rușinându-se și de preotul satului, nu și-a mărturisit acest greu păcat al desfrânării și uciderii.
Insă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga și plângea ziua și noaptea, să-i ierte păcatul acesta și să-i ceară milă de la Domnul.
După câțiva ani fata s-a îmbolnăvit și a murit. A treia zi a venit preotul și mult popor și s-a început slujba de înmormântare. După terminarea trisaghionului și a praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deșteaptă răposata, mișcă puțin capul și începe a striga:

Locuitorul Nicolae Gavriluț din comuna Galu, Neamț, ne mărturisește următoarele:
„In vremea ultimului război mondial, mă aflam pe front. Lupte grele, atacuri ziua și noaptea, moartea mă pândea la fiecare pas. Singura mea nădejde de scăpare mi-a fost însă Maica Domnului. Aveam la mine paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care-l citeam permanent, cu lacrimi, de câteva ori pe zi. îl rosteam zi și noapte pe dinafară.
Odată a căzut un proiectil la doi metri de mine, tocmai pe când citeam paraclisul. Explozia a fost puternică, dar toate schijele au trecut pe deasupra. Am făcut cruce și am continuat rugăciunea către Maica Domnului. Altădată un alt proiectil mare a căzut la jumătate de metru de tranșeul în care mă aflam. Eu citeam cu lacrimi Sfântul Paraclis. Acum, Maica Domnului a făcut cu mine o adevărată minune. Proiectilul n-a explodat. S-a înfipt numai pe jumătate în pământul uscat de secetă. L-am zărit cum strălucea în soare. Dacă exploda, nu puteam scăpa de moarte.
Cu ajutorul Maicii Domnului am scăpat neatins de nici un glonte, în cei patru ani de război, în timp ce în jurul meu vedeam permanent morți și răniți“.
După terminarea războiului, Nicolae Gavriluț a fost călăuzit la mănăstire și a ajuns călugăr sporit.

Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioaniche Balan, p. 120-121