ILARION CEL TÂNĂR LA RÂPA CANONULUI
Trecură trei săptămâni în care vreme ucenicul își isprăvi canonul dat de ieromonahul Nectarie. După iarna repezită de la începutul lui Noiembrie, și care abia ținu o săptămână, aerul se îndulci iar, și sfântul soare încălzea din nou. Pustnicul și ucenicul său, după rânduiala de la amiază, stăteau într-o poieniță, aproape de peșteră și se soreau.
— Acum mi se pare că a sosit vremea destăinuirii pentru mine, moșule. Ce mult aș dori să nu te supere ceea ce vei auzi din gura mea. Toate sunt trecute de-acum, și deci toate îmi pot fi iertate.
Pustnicul crezu că Ilarion vrea să-i povestească viața lui trecută, și zise:
— Te-ai spovedit la părintele duhovnic Nectarie. Mie nu trebuie să-mi mai spui mare lucru. Acum, că ești deslegat de greșeli, poți chiar să nu-mi mai descoperi nimic.
— Nu de viața mea trecută vreau să vorbesc, moșule, ci despre ceea ce am greșit împotriva d-tale.
— Împotriva mea? întrebă pustnicul mirat. Nu știu, de când ești pe lângă mine, să-mi fi greșit cu ceva.
— Dar întâmplarea cu prăpastia?
— Care prăpastie?
— Când m-ai aflat aproape mort.
— Aha! Adică asta este! Dar aici n-ai greșit împotriva mea, ci împotriva ta însuți. Dovadă că tu ai fost pedepsit nu eu.
— Ba am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și a Cuvioșiei tale.
— Hm! Tot minte sucită ai rămas! Cum vine vorba asta?
Tânărul oftă din adânc, se cuibări mai bine să-l bată soarele, și începu.
— Iată ce a fost, părintele meu! De multă vreme tot doream să știu unde te duci, când te înghițea codrul și nu mai dădeai două trei zile pe acasă. În urmă, când ai pornit iar, nu am mai răbdat și am pornit în urma d-tale.
— Către râpa canonului celui mare?
— Către stânca aceea prăpăstioasă, unde m-ai aflat cu sufletul la gură.
— Dar eu nu ți-am spus să mă urmezi, zise întristat bătrânul.
— Nu, și chiar de aceea am greșit față de părintele meu.
— Te-ai luat, cu pândă, după mine. Asta n-a fost bine și nu a fost frumos. Sunt unele lucruri de care nu e bine să știm decât noi și Dumnezeu.
— Te-am urmat până în apropierea stâncii. Și m-am ascuns după trunchiul unui brad bătrân. Să văd ce ai să faci. Ardeam de nerăbdare.
— Și… ai văzut? întrebă pustnicul și mai abătut.
— Am văzut.
— M-ai văzut cum urcam?
— Da. Te-am văzut cum te cățărai și te făceai tot mai mic, până te-au înghițit negurile de deasupra.
— Și… m-ai văzut și coborând?
— Am văzut și am dat strigăt mare să n-o faci că te prăpădești. Dar nu m-ai auzit. Am căzut leșinat, și când m-am trezit, iar te cățărai la deal. Atunci m-am îngrozit și am luat-o la fugă.
Bătrânul tăcu un răstimp. Doi stropi se iviră între genele lui sure. I se părea că stă despuiat înaintea acestui tânăr și se rușină cumplit.
— Rău ai făcut, fiul meu. Aveam și eu o taină a mea. Numai Dumnezeu o cunoștea. Părintelui meu Ilarion al cărui nume îl porți, i-am mărturisit ce fac, dar el nu s-a luat niciodată după mine să vadă râpa, să vadă cum o urc și cum o cobor.
Tânărul ucenic își lăsă capul în piept. Din glasul bătrânului a înțeles cât îl doare că i-a descoperit taina. Se iviră lacrimi și în ochii lui tineri.
— Iartă-mă, moșule, zise el. Nu știam că e o taină a d-tale. Dumnezeu m-a iertat în spovedire prin duhovnicul părinte Nectarie. Iartă-mă și d-ta. Mai ales că din întâmplarea asta mi-a venit izbăvirea încă.
— Te iert, și Domnul să te ierte, oftă moșneagul. Dar despre care izbăvire vorbești? Eu cunosc dimpotrivă. Dacă nu te luai după mine, nu cunoșteai râpa, și nu ți se dădea prilej să te prăvăli în prăpastie. Asta e izbăvirea ta?
— Asta! zise Ilarion cu tărie.
— Nu mai înțeleg nimic, fiule, vorbește-mi limpede.
— Iată cum s-au întâmplat lucrurile, părintele meu. După groaza pe care am tras‑o, după ce sosind la peșteră, m-am liniștit, am înțeles că eu sunt numai praf și pulbere. Așa mi-a părut de mare și de semeață fapta d-tale, încât eu mă simțeam ca un nimic pe lângă d-ta. Simțirea asta de umilință era așa de potrivnică firii mele, încât am început să te urăsc. Vedeam în d-ta un dușman al meu.
Pustnicul îl asculta tot mai îngrozit.
— Pentru că ai făcut o faptă pe care cu nu cutezam s-o fac. Pentru că m-ai întrecut. Ai ajuns în ochii mei un uriaș, iar eu am rămas un pitic. Niciodată nu m-am simțit așa de neputincios ca atunci. Și am început să te urăsc greu.
— Mare minune!
— Trebuie să știi, moșule, că eu așa am fost de când m-am pomenit. Nu sufeream ca altul să-mi apuce înainte în lucrurile bune și luptam să-i birui pe toți, până ce ajungeam cel dintâi. Până acum pe toți i-am învins, iar atunci d-ta m-ai supus pe mine, m-ai dat bătut.
Bătrânul îl privi năuc, și se cutremură.
— Așa de cumplită era mândria ta? Te semețeai până la cer?
— Așa de nebiruită, încât dacă n-aș fi ajuns cel dintâi, aș fi fost în stare să-l ucid pe cel care mă întrecea.
Pustnicul își făcu cruce și se uită la ucenic ca la ducă-se pe pustii.
— De aceea am început să te urăsc și pe d-ta. Ai văzut schimbarea din mine, și credeai că am friguri și sunt bolnav. Da, eram bolnav, însă nu cu trupul. Mi se deschisese până în adâncuri rana cea nevindecată a mândriei.
— Te uitai la mine ca râsul, ca mâța aceea sălbatică, ce așteaptă vietatea să treacă pe sub creanga ei de pândă.
— Ai băgat de seamă? Se poate. Din nou simțeam că nu mai pot trăi până nu fac și eu ce-ai făcut d-ta. Și numai la gândul ăsta am început să mă liniștesc.
— Hm! Hm! Numai Dumnezeu știe ce-i în sufletul fiecărui om! Am înțeles eu de mult și așa mi-am tâlcuit că pe tine mândria, semeția te oprește să ajungi credincios, cunoscător de Dumnezeu și de tainele lui. Dar nu puteam bănui să te roadă de la rădăcină acest păcat. Știi tu că o astfel de mândrie se aseamănă cu a lui Lucifer?
— Acum știu, părintele meu. M-a învățat întâmplarea de la râpă. Îndată ce mi-a venit gândul că trebuie să te bat, m-am liniștit și am plecat către râpa canonului celui mare, cum îi spui d-ta, înspre spinarea aceea de stâncă pleșuvă.
— Doamne, și pe unde nu te-am căutat eu, numai în partea aceea ba!
— Așa a vrut Dumnezeu, părintele meu, să nu mă afli! După ce am ajuns lângă stâncă și am privit-o mai de aproape, m-am îngrozit. Am început să tremur ca un copil când vede lupul. Era groaznică! Un vultur plutea în înălțime și-mi da târcoale parcă mie. Cum te vei cățăra din colț în colț? mă întrebam. Pasăre nu ești, capră neagră nu ești. “Dar moșul e capră neagră”, îmi zicea un glas rău și batjocoritor din lăuntrul meu. “El e moș de șaptezeci de ani trecuți. Tu, un flăcău. Și nu l-ai văzut cum a fost înghițit de neguri? Poate a intrat în cer, poate pe aici e cărarea la rai și la tainele cele nedezlegate. Cutează, fricosule”. Așa m-a muncit multă vreme glasul cel rău. Lătra la mine un câne care se înhaită să te sfâșie. N-am mai putut răbda, și am început urcarea, pe unde am văzut că te-ai cățărat dumneata. Poate nici nu-mi mai dădeam seama ce fac. Dar după vreo câțiva pași m-am trezit și am început să judec limpede. Am privit din nou urcușul, am luat în seamă măselele de stâncă și mi-am adus aminte că eu sunt un om meșter în urcarea dealurilor. Trebuie să știi, moșule, că am mai fost în munte, cu alți flăcăi de seama mea, și mă cățăram unde nu putea nimeni să vină după mine. Eu vreme am avut destulă în viața mea, dar de lucru, nimic. Deci mândria mă năpădea acum nu din șoapta glasului aceluia ce lătra din mine, ci din priceperea și destoinicia mea la astfel de treburi. Mi-am luat inima în dinți, și mă târam mai departe.
— Către moartea ta, șopti pustnicul.
— Către moarte și către viață, părintele meu. Se pare că asta încă este o lege a lumii că viața să nu poată răsări decât din moarte. Trebuia întâi să moară semeția din mine, pentru a putea învia credința.
— Asta e lege veșnică, fiule.
— Deci, încrezut în puterile și în cunoștințele ca și în deprinderile mele, mă cățărai mereu. Dat cu cât mă depărtam de pământ și mă urcam în văzduh, în loc să mă încălzesc de osteneală, mă răceam tot mai mult. Simțeam cum îngheț, clipă de clipă: mă luă în stăpânire o frică îngrozitoare, părintele meu. Când mă opream să suflu, când simțeam golul de sub mine, de deasupra mea, din jurul meu, și tăcerea aceea de mormânt, și nici o vietate în tot cuprinsul acela pustiu, îmi clănțăneau dinții în gură. De câteva ori îmi lunecă piatra de sub picioare, gata să mă prăbușesc în gol, și simții că-mi vine nebunia. Puterile mi se sleiau clipă de clipă; picioarele îmi tremurau, cu mâinile nu mă puteam prinde, în cap începu să-mi vuiască o morișcă, ce-mi da amețeală. Mă prinsei cu brațele de un colț. Și nu mai putui înainta. Îmi veni în minte să-mi dau drumul la vale, dar amintindu-mi ce prăpastie mă aștepta, am început să plâng. Plângeam fără glas, numai cu lacrămi. Simțeam că trebuie să mor. Duhul moții se apropie de mine, să mă înghețe de tot. Mă găseam, pentru întâia oară în viață în fața morții. Și după ce întâi m-am înspăimântat cumplit și am plâns ca un copil, am simțit o groaznică părere de rău după viață. Simțeam că nu mă pot despărți de ea. Dar nu-mi puteam ajuta cu nimic. Îmi dam seama că am ajuns la capătul puterilor mele și al vieții.
El tăcu un răstimp, ostenit parcă nu de povestire, ci de ceea ce învia în el la aducerea aminte. Pustnicul îl asculta împietrit.
— Glasul cel rău — urmă Ilarion — nu mai lătra din mine. Nu mă mai asmuțea să merg înainte. Mă cuprinse o desnădejde de moarte. Dacă ar fi venit atunci înger sau demon să-mi spună că pot încă birui l-ași fi scuipat în față. Așa de tare aveam încredințarea că nu mai pot face nimic. Eram mai puțin decât un fir de pulbere… Deodată mă simții ușor ca un fulg, ca și când n-aș mai avea trup. Îmi ziceam: poate am început să mor. Dar în loc să mor, gândul mi se limpezi, mă simțeam acum liniștit și în minte începură să-mi plouă o grămadă de întrebări cu răspunsurile lor, fără să le fi căutat eu. Simțeam că plutesc într-un fel de aer răcoritor, și ascultam la ceea ce se vorbea parcă de către alții, în capul și în inima mea. Dar știam că eu judec, nu alții, însă cu o ușurință uimitoare… “Poate tot am murit”, îmi ziceam uneori, desi știam că nu am murit. Iată ce-mi spuneau atunci acele gânduri, sau acele glasuri lăuntrice, părintele meu trebuie să-ți povestesc așa cum le-am auzit.
Ilarion cel tânăr tăcu din nou, duse mâna după ulciorul cu apă pe care-i luaseră în poienița aceea, și bău. Îl ardea înlăuntru. I se uscase gâtlejul. Și ochii lui erau numai o pară.
— Dacă ești ostenit, fiule, lasă pe altă dată, zise cu bunătate pustnicul.
— Nu mai las trebuie să spun. Ascultă deci, moșule, ceea ce am ascultat și eu atunci. Erau numai întrebări și răspunsuri. Parcă toate veneau de aiurea, deși puteam jura că inima și gândul meu mi le spune.
— Ai voit să-l bați de bătrân, și vezi ce ai pățit? Acum ai să mori.
— Văd ce am pățit și știu că voi muri. Poate am și murit.
— Ba încă nu. Dar nu vezi tu prostia ta?
— Care prostie?
— Tu ai încercat să ajungi cu mintea ta la cele necuprinse. Ai voit să te urci în Cer, și vezi că n-ai putut ajunge nici în văzduhul stâncii acesteia? Ba, poate, nici la jumătate!
— Văd, dar e târziu acum!
— Pentru că mori?
— Da.
— Dar crezi tu că lumea întreagă moare odată cu tine. Ia privește!
Mă uitai împrejur fără să-mi mai fie frică de amețeală. Soarele strălucea, vulturul se rotea încă în văzduh. Pădurile de brad erau neclintite. Auzeam murmurul pâraielor din vale. Departe boncănea un cerb.
— Toate acestea au fost și vor fi și fără tine. Tu ai crezut că ești cel dintâi în lume, și fără tine nu mai poate fi nimic. Acum ce crezi?
— Mă simt ca și cum n-aș mai fi. Nu prețuiesc mai mult decât un ulcior de lut care s-a spart lângă izvor.
— Știi acum ce este omul? Te-ai întrebat adeseori.
— Știu că e un ulcior care se sparge când ii vine vremea. Mi-e destul să știu că-s muritor pentru a înțelege că-s o nimica goală.
— Și dacă ești așa de puțin, cum ai voit să ințelegi cele nepătrunse?
— Atunci nu știam.
— Dar acum știi?
— Acum văd limpede.
— Cu semeția?
— Nu. Cu umilința.
— Acum știi ce este umilința? N-ai înțeles ce este niciodată.
— Umilința e să simți cât ești de neputincios și să știi că ești muritor.
— Dar nu-i greu un asemenea gând? Dacă ai mai avea zile ai putea trăi cu gândul acesta?
— Aș putea, fiindcă acum simt că eu nu sunt decât o zidire, dar Ziditorul e altul.
Când am răspuns așa, glasurile au tăcut p-o clipă în mine, și am simțit cum mă învăluie o căldură plină de dulceață.
— Este deci un Ziditor? Porniră iar glasurile.
— Este. Acum îl simt. Din neputința mea simt atotputernicia lui.
— Unde-l simți?
— Pretutindenea. În cer și pe pămănt, și în toate lucrurile lui.
— Dar acestea nu sunt purtate de legi ale firii?
— Ba de legi. Dar acestea nu sunt altceva decât voința lui Dumnezeu. Eu nu m-am uitat niciodată la ce este în spatele acestor legi. Am crezut că ele tâlcuiesc totul. Dar la spatele lor acum îl simt pe Ziditorul. Uiciorul de lut își are și el legile lui, are apă, are vrană prin care îl umpli și din care bei. Dar este așa, fiindcă așa l-a făcut olarul. Și lucrurile lumii sunt așa cum le vedem, cu legile lui, fiindcă așa le-a făcut Ziditorul lor.
— Hm! Par ușor de înțeles acum toate tainele firii. Cine ți le descoperă?
— Eu nu știu, dar le văd, le simt acum și cred în ele. Poate fiindcă m-am desfăcut de trup si am rămas numai suflet; poate fiindcă am murit.
— Ți-am spus că n-ai murit. Acum spui că crezi și în suflet?
— Cum n-oi crede dacă-s numai suflet acum? Trupul e prins de-o măsea de stâncă, poate s-a prăbușit în prăpastie. Ce spun acum nu vorbesc cu gura care are limbă și dinți. Ci vorbesc sufletește. Asta o știu eu foarte bine acum.
— Crezi, deci, că și dacă moare trupul, sufletul viază mai departe? Trăiește?
— Nu cred, ci văd și aud. Cum n-oi crede? Dar n-am știut până acum nici n-am crezut. Și niciodată nu m-am gândit cât de ușor se desparte sufletul de trup.
— Deși în toate visurile, sufletul umbla în drumurile lui. Iar puterea sufletului care este mintea, colindă până departe și când e omul treaz, și bate cărări pe care picioarele omului nu pot umbla în veac. Și tu totuși, nu ți-ai dat seama că omul are suflet nemuritor.
— Nu mi-am dat. Am vrut să înțeleg toate cu mintea mea.
— Și acum, cu ce înțelegi?
— Nu știu! Parcă am alți ochi, ochii din lăuntru, nu din afară.
— Și ești mai mulțumit cu ochii ăștia?
— Mă simt foarte ușor, foarte luminat și foarte mulțumit. Îmi pare că nu mai sunt om, ci duh. Poate pentru că am murit.
— Dar înțelege, omule, că încă n-ai murit. Ci ți-a căzut numai un văl gros de pe minte. Vălul negru era mândria, care acum, în pragul morții, a fugit. A fugit și cel ce te îndemna să fii mândru.
În fața prăpastiei la care te-a adus, a râs drăcește și a zis: Mi-am ajuns ținta. De-acum pot să plec.
— Diavolul?
— Diavolul semeției căreia te-ai închinat. În pragul morții nu mai este mândrie, cade vălul și vedem că nu suntem nimic. Și atunci începem să înțelegem pe Acela care este totul, și prin care suntem și noi. Dar spui că te simți acum liniștit și fericit. Ai vrea să rămâi tot așa?
— Mort? Fără trup? Aș vrea!
— Dar înțelege că nu ești mort, ci numai vezi cu ochii sufletului.
— Blagoslovit să fie sufletul și cel ce mi l-a dat. Aș vrea să rămân tot așa cum sunt acuma.
— Asta atârnă de voința Domnului; și de tine dacă ești hotărât pe viitor să-i slujești lui.
— Eu pe el l-am căutat mereu, și până acum, din tinerețele mele. Am greșit însă drumul. Mult l-am dorit, și iată l-am aflat.
N-am văzut atunci nici un moș cu barbă albă, cum își închipue oamenii, părintele meu, că este Dumnezeu, ci am simțit că mă pătrunde o lumină mare. Și am simțit o nespusă mângâiere și dulceață… Din dulceața asta nu m-am deșteptat până nu m-ai trezit d-ta aici la peșteră. Nu știu, am început să visez, să aud glasurile de care ți-am pomenit, sus pe râpă, unde m-am prins cu brațele, desnădăjduit, de măseaua de piatră, deasupra prăpastiei, ori după ce m-am prăbușit în adâncime. Nu știu câtă vreme a trecut până m-ai aflat, până m-am trezit. Când m-am deșteptat nu mi-am adus aminte de nimic, trei zile în șir. Dar apoi, în vreme ce-mi ziceam cea dintâi rugăciune, deodată mi s-au limpezit în minte și în inimă toate câte ți le-am spus. Și cred că nu le voiu uita vreodată, dacă ași trăi și o mie de ani. Iar ceea ce m-a bucurat pe mine mai mult decât toate, este că după ce am ajuns la puteri și am început să gândesc, am înțeles cu mintea limpede de-acum că tot ce am avut, ori am gândit atunci în trup, ori afară de trup, nu știu, este adevărul adevărat.
Ucenicul tăcu ostenit, și duse din nou ulciorul la gură și-l făcu să gâlgâe. Pustnicul părea că ațipise. Multă vreme mai rămase cu pleoapele lăsate, în nemișcarea lui de piatră.
Apoi se mișcă greoi; deschise ochii înlăcrimați, și zise:
— E scris în cartea sfântă că sunt nepătrunse căile Domnului. Nepătrunse le-a arătat și în purtarea de grije față de tine. Fie numele Domnului lăudat și binecuvântat.
— De acum și până în veac, răspunse ucenicul cu smerenie și cu evlavie, plecând capul.
— Crâncenă ți-a fost semeția, dar crâncenă și ispășirea! Și totuși, cât de minunate sunt căile Domnului! Cine ar fi crezut că dintr-o greșală de neascultare a ta, cunoscându-mi taina mea, tu vei ajunge la credință? Nu-i vorba, puteai să rămâi numai suflet, dacă nu mă nimeream eu la prăpastie. Dar cine mi-a purtat pașii mei în noapte către râpă, când eu te-am căutat cu totul în altă parte? Iată, purtarea de grijă a Ziditorului, și cărarea lui neajunsă de mintea omenească!
— Este de mirat, părintele meu, că eu cu acel prilej m-am vindecat de două beteșuguri: și de sumeție și de necredință. Nici nu știu cum s-a făcut asta așa deodată, zise ucenicul Ilarion cel tânăr, după ce se simți iar în puteri.
— Hm! De mirat și nu prea, fiule. Fiindcă mai totdeauna așa se întâmplă: cade deodată vălul mândriei cu al necredinții. Scris este, cum știi și cum ți-am spus. “Tot cel ce se umilește, se va înălța”. Mândria și necredința merg mână în mână, ca două surori, trăiesc sau se prăbușesc împreună.
— Așa trebuie să fie, moșule, zise cu bucurie ucenicul. Îndată ce mi-am dat seama că nu mai am nici o putere, că mă aflu în pragul morții, am înțeles că nu prețuiesc nimic, cu toate cunoștințele mele. Mi se părea că mă deșert pe dinlăuntru, spunându-mi mereu: la ce-ți folosesc toate câte le știi și câte le-ai învățat dacă acelea te lasă acum să mori, și nu-ți pot ajuta. Dar, era lucru mare ce știam? Nu, erau numai niște închipuiri ale mele, de puțin preț, care în clipe grele nu-mi dau ajutor și reazem. Așa-mi ziceam atunci și mă întristam pentru că m-am prețuit prea mult în viață, pentru că mândria m-a îndemnat să te ajung și să te întrec chiar pe d-ta.
— Pe mine ușor e să mă întreci, dacă ai ajutor de la Dumnezeu. Eu nu-s mare lucru în lumea asta. Dar ceva trebuie să știi: eu niciodată n-am încercat să urc și să cobor râpa canonului celui mare, fără a mă ruga mai întâi Ziditorului, și fără a mă încrede cu totul în ajutorul lui. Altfel cum aș fi îndrăznit eu să ma cațăr pe unde numai capra neagră se poate cățăra?
— Mie nu mi-a trecut prin gând să cer ajutorul Celui prea înalt.
— De aceea te-a și trăznit înainte de a ajunge, cel puțin, la jumătatea drumului.
— Gândul acesta mi-a venit și mie mai întâi, când am căzut istovit pe stâncă: Nu poți sui o prăpastie, și tu ai voit să te urci până în cer. Și am început să mă cercetez pe mine însumi și am recunoscut cât sunt de puțin și de sărac. Trebuie să știi, părintele meu, că eu mai înainte nu m-am cercetat pe mine, ci numai pe alții. Vedeam mereu greșelile și puținătatea de minte a altora, și nu pe a mea.
— Asta-i legea mândriei, fiule, să vezi paiul din ochii vecinului, și bârna din ochii tăi ba. Și asta se face pentru că omul nu se cercetează să se cunoască pe sine însuși. Suntem tot cu ochii la alții, îi judecăm, îi disprețuim, și nu întoarcem privirile asupra noastră înșine. Aceasta e o mare rătăcire a vietii, din care izvorăsc nenumărate rele. Când începem să ne descoasem noi înșine, să vedem cât ne e de mare mintea, simțămintele, descoperim deodată lipsurile noastre cele mari. Și nu mai avem îndemn nici plăcere să judecăm pe alții, să ne ținem mai mult pe noi decât pe vecinul nostru, ci ne gândim mereu la neputința și neajunsurile noastre și încercăm să le vindecăm. Dar cu aceasta, am și ieșit din mândrie și am intrat în umilință.
— Așa am intrat și eu atunci, când mă aflam pe marginea mormântului meu. Cu deosebirea, moșule, că tot ce-mi spui acum d-ta, nu venea parcă din mintea mea, ci dintr-o luminare ce mi-a învăluit dintr-odată sufletul. Simțeam cum mă deșert pe dinlăuntru de toate puterile mele, de toate podoabele mele, și am rămas mai gol și mai neputincios decât în clipa în care m-a născut mama. Dar asta e de mirare, în clipa în care cunoștințele mele cădeau în praf și pulbere, lăsându-mă cu totul sărman, alte cunoștințe năvăleau în mine, ca dintr-un izvor: simțeam că am suflet nemuritor, că este un Dumnezeu atotputernic. Simțeam că această știință e neasemănat mai de preț decât tot ce se strânse în mine, și plângeam că nu am cunoscut, din tinerețele mele, aceste mari și veșnice adevăruri. Îmi ziceam suspinând:
— De-acum, dacă ași mai avea zile, abia de acum încolo aș ști cum să trăiesc! Ba îmi părea viața, — având credință în Dumnezeu și în sufletul cel nemuritor — de o neasemuită frumusețe și dulceață. Acum aș merita să trăesc, îmi ziceam, și chiar acum trebuie să mor. Și această stare mă întrista adânc. Am tot auzit eu, moșule, că pe lângă lacrimile ochilor mai sunt și lacrimile sufletului. Dar n-am știut ce poate fi aceasta. Atunci în fața morții, și mai ales în fața descoperirii adevărului, am știut ce sunt lacrimlle sufletului.
— Dumnezeu ți le-a trimis, Ilarioane, pentru ca să spele din tine gândurile vechi de mândrie și de necredință, și să capeți rădăcini gândul umilit și credința în cele mai mari și nepătrunse ale vieții. Pentru ca să bagi bine de seamă: să nu fii cumva iar ispitit, pentru că ai credință, să crezi că de-acum poți înțelege ce este sufletul și mai ales ce este Dumnezeu: Taina rămâne mai departe, nepătrunsă. Cu deosebirea că dacă ai credință, taina nu te mai îngheață și nici nu te înfricoșează punându-te pe fugă sau pe blestem, ci te mângâie, te încălzește și te atrage cum atrage amnarul bucățica de fier.
Ucenicul se gândi puțin, și zise cu hotărâre:
— Pe drumul vechi n-am să mai umblu, moșule. Cu mândria n-am să mai încerc cât voi trăi, cunoscându-o de o proastă și primejdioasă călăuză.
— Ușor de zis, dar mai greu de făcut, fiule. Pentru asta trebuie să te rogi din toata inima rugăciunea sfântului Efrem Sirul: “Iară duhul umilinții, al răbdării și al iubirii, dă-mi-l mie, robului tău”. Și este nevoie, mai ales, să-ți întorci cât mai des ochii asupra sufletului tău. În fiecare seară să cercetezi cum ți-au fost lucrările de peste zi, dacă nu ai greșit cumva împotriva umilinții. Căci diavolul mândriei, să știi, n-a fugit departe. Și, până este omul în viață, de nimeni nu fuge departe.
— Voi urma cărarea cum mi-o arăți, părintele meu. Căci nu aș mai voi să fiu din nou mușcat de șarpe.
— Să fii mereu cu băgare de seamă. Iată eu sunt trecut de șaptezeci de ani, și tot sunt silit uneori să mă cațăr pe râpa mea.
Ucenicul îl privi eu mirare.
— Asta te mână la stâncă?
— Da, ispita mândriei. Pentru a te feri de ea, pe cât e cu putință, e bine să te gândești adeseori la moarte. Gândul că oricâte am ști, oricâte am săvârși în lumea asta, nu ne pot opri de la moarte, e cel mai bun leac împotriva semeției. Apoi, al doilea leac vindecător, este adevărul că tot ce avem bun, este un dat de la Dumnezeu, și deci nu se cade să ne fălim cu un lucru de căpătat.
Ucenicul se apropie mai tare de pustnic. Îl asculta cu încordare.
— Cum, moșule, tot ce avem bun nu e al nostru?
Pafnutie zâmbi ușor și zise:
— Ascultă, Ilarioane, ar vrea cineva să se nască urât, pocit, ca mama pădurii? Fie bărbat, fie femeie.
— De bună seamă, nu.
— Dar orb, șchiop, surd?
— Cu atât mai puțin.
— Ori, dacă ar fi după noi, ar voi cineva să fie mărginit la minte, prost?
— Nu, moșule, tot omul ar vrea să fle cuminte.
— Dar bleg, fără voință, fără vlagă, îi place cuiva să fie?
— Nu-i place nimănui, părintele meu.
— Ei, vezi! Așa este! Și totuși lumea e plină de oameni și proști, de oameni fricoși. Ba și orbi, șchiopi, surzi și sunt destui. Cel care se naște cu fața și trupul urât, e din vina lui așa?
— Vezi bine că nu.
— Dar tu, dacă te-ai născut frumos și cu mintea ageră, e vrednicia ta?
— Nu, moșule!
— Dacă nu, urmează că nici nu te poți lăuda cu ele ca bunuri ale tale. Ci trebuie mai vârtos să mulțumești celui ce ți le-a dat.
— Văd că judeci drept, moșule. Eu, până acum, nu m-am gândit la asta.
— La multe nu te vei fi gândit tu încă dintre acelea la care trebuie să te gândești, dacă voiești să-ți păzești umilința și să bați ispita mândriei. Iată, de-o pildă, alt lucru la care nu te-ai gândit. Se putea întâmpla ca tu să te naști bolnăvicios, urât, ori slab la minte?
— Se putea întâmpla, căci eu n-aveam puteri să împiedic așa ceva.
— Atunci pentru ce te ții mai mult decât de aproapele tău care e urât, bolnăvicios, ori cu mintea mărginită? Pentru ce te uiți la el peste umăr? Se putea foarte ușor să fii tu în locul lui, cu slăbiciunile lui, și el în locul tău, cu darurile tale.
— Adevărat că m-am ținut mereu cel dintâi, și disprețuiam pe altul, înainte de luminarea mea. Și, mai este adevărat, că la toate aceste lucruri ce-mi spui acum, eu încă nu m-am gândit.
— Va trebui să te gândești, fiindcă sunt lucruri adevărate, nu închipuiri. Și din pricină că, înțelegându-le, afli tari arme de apărare împotriva ispititorului la mândrie. Când vei înțelege toate acestea nu te vei ține mai mult decât vecinul tău, nu-l vei mai disprețui, nu-l vei mai vorbi de rău, nu vei mai cleveti. Vei da pace altora și te vei sili să te îndreptezi pe tine însuți. Căci spune același sfânt părinte Efrem Sirul, pe care-l urma Ilarion cel bătrân în aceeași rugăciune împotriva lenei și a mândriei și pentru umilință, curăție și dragoste: “Nu-mi da mie duhul grăirii în deșert… ci dăruește-mi mie ca să-mi cunosc greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu”.
Pustnicul tăcu un răstimp, apoi adăugă:
— Vei trăi și vei vedea, Ilarioane, că atunci nu mai bârfești pe nimeni, când ai ajuns să-ți cunoști slăbiciunile tale. Așa se pune în sufletul omului piatra de temelie a umilinții.
Ucenicul rămase pe gânduri. Păru puțin întristat. Pustnicul băgă de seamă și-l întrebă:
— La ce te gândești, fiule?
— Mă gândesc că eu îmi aflam o bucurie să descopăr la alții scăderi, să-i știu mai jos decât mine. Și-mi pare că îmi va fi foarte greu să mă dezbăr de bucuria aceea. E prea înrădăcinată în mine. Voi lupta, de bună seamă, împotriva ei, pe drumul pe care mi-l arăți. Dar parcă mi-e frică de a nu izbândi.
— Vei lupta și azi și mâine, și un an și zece, vei lupta dacă e nevoie cât vei trăi. Rădăcinile răului nu le putem stârpi din noi la repezeală și cu ușurință. Ci numai prin stăruință și prin îndelungă răbdare. Totuși, mai pot să-ți dau un sfat: de slăbiciunea pe care o marturisești nu poți scăpa decât prin dragoste și milă.
— Prin dragoste și milă? Se miră ucenicul, gândindu-se: ce amestec au aceste două aici?
Bătrânul văzu mirarea lui și zise:
— Da. Acesta e leacul cel mai bun. Pentru că de ce simți tu bucurie să descoperi în vecinul tău scăderi, să-l simți mai jos decât tine? Pentru că tu îl crezi pe aproapele tău un străin, ori poate chiar un dușman. Iar el nu ți-e străin, ci este fratele tău. Îți place să disprețuiești și să-ți bați joc de fratele tău bun? Când greșește, îți pare bine? Dacă s-ar fi născut orb, te-ai bucura, și te-ai simți mai mult decât el, fiindcă tu vezi?
— Pentru toată lumea, nu! N-am nici un frate nici soră, moșule, dar simt că față de fratele meu, dacă ar fi în orice fel nenorocit, nu m-aș bucura. Dimpotrivă, aș suferi și mi-ar fi milă de el.
— Oare care să fie pricina acestei purtări deosebite?
— Cred că un frate, ori pe o soră i-aș iubi, și pentru aceea nu m-aș putea bucura de răul lor.
— Bine ai judecat, Ilanioane! Dar după credința noastră tot omul ne este ca și un frate. Ba, chiar mai mult. Porunca ne spune: “Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Adică nu numai ca pe fratele tău, ci chiar ca pe tine însuți. Și de bună seamă că fiecare om se iubește mai mult pe sine decât pe fratele său. Aceasta e legea cea mai mare a vieții, fiul meu, legea dragostei fără de care orice am face suntem aramă răsunătoare și nimic nu prețuim. Sfântul Efrem Sirul, învățătorul nostru, a pus-o în rugăciunea sa pe care noi o rostim în fiecare miez de noapte: “Iar duhul umilinței, al răbdării și al iubirii, dă-mi-l mie robului tău…”
Ucenicul se gândi întins, apoi zise:
— Mi se pare că aici iar ne aflăm în fața unei taine, părintele meu. Toți oamenii suntem frați. Să ne iubim unul pe altul, ca pe noi înșine. Unde crezi că e rădăcina acestei porunci, moșule?
Pafnutie luă ulciorul și trase o dușcă.
— Îți voi răspunde, Ilarioane, cu o pildă, ori cu două. Vezi tu brazii aceștia în jurul nostru? Sunt toți înalți, voinici, grei de podoaba cetinii. Cu toții se uită în cer, pe toți îi scaldă lumina oarelui, și-i bat noaptea stelele, cu sclipirile lor. Niciunul nu suferă că vecinul e tot așa de frumos și de înalt ca și el. Sau că, împrăștie aceeași mireazmă de tămâe. Niciunul nu pizmuiește pe celălalt. Nu doar unul singur e vrednic de mirarea ochilor noștri, ci mii și milioane. Toți sunt zidirea mâinilor lui Dumnezeu. Ei sunt cei mai buni frați. Dacă ar avea simțire și minte, dacă ar avea suflet ca noi oamenii, cu toții ar slăvi pe Ziditorul într-o singură înălțare de glasuri. Chiar fără minte find, ei tot aduc această slavă lui Dumnezeu… Sau privește într-o poiană cum stau de mândre și fericite, floare lângă floare, una roșie, alta galbenă, alta albastră ori albă. Nu se pizmuiesc una pe alta, nu suferă cea albă fiindcă vecina ei e roșie. Ci toate împreună dau slavă Ziditorului care le-a făcut. Ele sunt cu toate surori bune, cum sunt brazii frați buni, și de aceea se bucură fiecare de frumusețea și de mireasma celeilalte. Acum, cine a făcut pe toți oamenii din lume și a umplut cu ei pământul?
— De bună seamă, Dumnezeu.
— Deci El este părintele tuturora?
— El.
— Și, atunci, nu suntem eu toții frați? Nu ești tu zidirea lui Dumnezeu ca și mine? Unul a ieșit mai frumos din mâna Ziditorului, altul mai urât. Unul mai deștept, altul mai mărginit. Da, dar toți îl avem pe El izvor al vieții, și, între noi suntem frați… Acum să bagi de seamă, Ilarioane, la un lucru: dacă te bucuri că tu ești mai deștept decât altul, acest altul care-l disprețuiești e fiul lui Dumnezeu ca și tine, și fratele tău. Omul pe care‑l judeci fiindcă n-are mintea destul de ageră, nu-i el vinovat: așa a ieșit din mâna Ziditorului. Pe Ziditorul cine-l poate lua la întrebare pentru ce a făcut pe un om frumos, pe altul urât? Și de l-ar lua la întrebări, afară de păcat, cu nimic nu s-alege. Căci și olarul face deosebite vase, unele mai urâte, altele mai frumoase. Unele cu zmalț, cu poleială, altele sunt numai pământ ars. Dar cine are dreptul să-l ia la întrebări pentru ce le-a făcut așa?
— Nimeni, se înțelege! Sunt vasele lui și cine i-ar putea porunci cum să le facă?
— Așa e și cu noi oamenii, Ilarioane. Unul e vas scump, altul vas mai de rând. Dar cu toții am ieșit din mâna aceluiași olar. Dacă-ți bați joc de un vas, nu-ți bați joc de el, ci de olar. Iată un drum bun după mine, să te ducă la dragostea frățească, la dragostea aproapelui, oricine am fi. Să te bucuri de binele lui, și să te doară atunci cănd descoperi în el slăbiciuni de care nu el este vinovat. Fiecare om e fiul lui Dumnezeu și fratele tău. Poate să-ți fie milă de el când îl vezi neputincios, iar nu să-l disprețuiești. În fiecare clipă trebuie să te gândești că ai putea să fii tu în locul lui, și el în locul tău. Când iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, îl iubești chiar pe Dumnezeu, fiindcă aproapele tău e zidirea lui. Când îl urăști sau îl disprețuiești pe vecinul tău, pe Dumnezeu îl superi și-l judeci. De aceea este scris în Evanghelie: “Orice ați făcut unuia dintre acești mai mici frați ai mei, mie mi-ați făcut”… Dacă te vei gândi și vei adânci în inima ta aceste lucruri adevărate, vei vedea că nu vei avea nici o bucurie aflând că altul e mai puțin decât tine. Ci-ți va fi milă de el, și-l vei ruga pe Dumnezeu să-i ajute.
Ucenicul ascultă cu mare luare aminte toate vorbele pustnicului. Și după ce le rumegă îndeajuns, întrebă:
— Trăind în porunca iubirii de-aproapelui, nu mai putem judeca, deci, pe nimeni?
— Toată judecata e a Domnului, fiul meu. Niciodată nu e bine să judeci pe altul, ci mai ales pe tine însuți. Dar trebuie totuși să facem deschilinire. Alta e să judeci pe cineva pentru e orb, șchiop, surd, urât sau puțin la minte, și alta e să-l judeci pentru că a ucis, a curvit, s-a îmbătat, a pus foc, a săvărșit nedreptate. Cu relele din urmă nu s-a născut nimeni, deci este vinovat de ele însuși omul. Și păcatele altuia le putem vedea, le putem chiar judeca, pentru că nu putem pune în aceeași cumpănă pe înger și pe demon, pe omul sfânt cu cel fără de lege. Dar a vedea și a recunoaște păcatele altuia nu ne dă dreptul să-l osândim, ci datoria de a-l ajuta să se ridice din groapa în care a căzut. Pentru că, deși păcătos, e tot fiul lui Dumnezeu și fratele nostru. Însă e un fiu rău, un frate rătăcit, căruia trebuie să-i ajutăm să se reîntoarcă la părintele său.
— E istoria fiului rătăcit din Evanghelie, zise încet ucenicul.
— Da. Fratele rămas acasă nu cunoștea legea iubirii aproapelui și s-a mâniat pe tatăl său că l-a primit în bucurie și cu ospăț pe cel rătăcit. Dar părintele s-a bucurat și a iertat, fiindcă el trăia în porunca iubirii.
— Dar dacă nu avem nici un drept să ne lăudăm cu darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, cum e viața, sănătatea, deșteptăciunea, frumusețea trupului, nu ne putem mândri nici cu bunurile pe care noi le câștigăm cu munca noastră. De-o pildă, cineva e harnic și adună bogăție; altul e silitor și ajunge departe în fruntea oamenilor la mane cinste; al treilea e deștept și cu munca minții sale se face cunoscut de toată lumea. Nici cu acestea nu ne putem lăuda?
— Ba ne putem, fiule, căci acestea sunt virtuți, sunt fapte bune, la care am ajuns și cu truda noastră. Dar nici pe o clipă nu trebuie să uităm că toate virtuțile ni le putem câștiga numai cu ajutorul Domnului. Munca este a noastră iar blagoslovenia de sus. Vezi tu, omul harnic, cuminte, deși ară bine pământul și alege la semănat sămânța cea mai sănătoasă, deși plivește holda la vreme și bine, când ajunge la secerat nu spune: “Mi-am făcut un seceriș bogat”. Ci zice: “Mi-a dat Dumnezeu un seceriș bogat”. Și adevărat spune. Căci el a pus mâna și munca lui, dar dacă nu punea și Dumnezeu mila, trimițând ploaie și căldură la timp, n-ar fi avut ce secera, cu toată truda Lui. De aceea omul care are un secenis bogat, nu se lauda, ci ce face? Aduce lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumită, duce din rodul câmpului la biserică și-i închină lui Dumnezeu.
— E adevărat ce spui, d-ta, moșule, zise, cu o însuflețire mare, ucenicul.
— Cum n-o fi adevărat? Pot vedea cu ochii si auzi cu urechile. Apoi așa e și cu secerișul nostru de fapte bune: când ajungem la el nu trebuie să ne gândim la lauda noastră, ci să ne aducem aminte să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să săvârșim.
— E frumos ceea ce spui, d-ta, moșule. În chipul acesta nu mai e nici o deșertăciune pe pământ. Când vedem răul, ne întristăm, însă nu osândim, ci ajutăm la îndreptare. Când facem binele, îl lăudăm pe Dumnezeu. Ajungem să nu mai facem ceva pentru noi înșine, ci să lucrăm numai din dragoste pentru Dumnezeu. Grozav de tare mi-ar plăcea o astfel de viață. Simt că trăind așa aș fi mereu cu sufletul senin, și nu mi-ar mai apăsa nici o greutate a vieții. Nici nu aș ști mai mult ce este urâtul.
Pafnutie văzu înflăcărarea ucenicului și zise:
— Drumul e lung până la o astfel de viață. Bagă de seamă, fiule, să nu zbori prea aproape de lumină și să-ți arzi aripile. Sunt încă tinere și fragede. Drumul desăvârșirii e lung și greu. În toată clipa ai nevoie de harul, de ajutorul celui Prea înalt. Iar din partea ta, e nevoie de îndelungă răbdare. Trebuie să știi că orice lucrare săvârșim avem nevoie de răbdare, de tăria răbdării. Dar nicăieri așa de mult ca în drumul către o viață după voia lui Dumnezeu. De aceea și spune sfântul părinte Sirul, pe care l-a urmat Ilarion cel adormit în cunoscuta rugăciune de la miezul nopții: “iară duhul umilinții, al răbdării și al iubirii, dăruește-mi-l mie robului tău”. Se înșiră cum vezi, laolaltă aceste trei virtuți, aceste trei puteri: umilința, răbdarea și iubirea. Dintre ele răbdarea trebuie de multe ori să ajungă până la îndelungă răbdare.
— Le numești pe aceste trei virtuți și puteri, după dat văd, zise ucenicul.
— Nu le numesc, ci sunt. Unii oameni nepricepuți cred că sunt slăbiciuni, nu puteri. Dar să știi de la mine, și vei cunoaște și tu în viață, că lucrurile cele mai grele de săvârșit, cele mai prețioase și folositoare, numai umilința, răbdarea și iubirea le pot face. Fără ele suntem slabi și nu răbdăm la muncă grea și îndelungată. Așa mă învăța mereu și Ilarion cel bătrân.