Catehism ortodox [1/6]

Cahehismul cuprinde invatatura despre credinta crestina ortodoxa.

1.Credinta crestina ortodox

Cind vorbim despre credinta crestina, intelegem ca aceasta este virtutea, adica puterea prin care primim ca adevar neindoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne invata Sfinta Biserica Ortodoxa pentru mintuirea noastra. Prin credinta cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nadajduim de la Dumnezeu, cum citim in Sfinta Scriptura : «Credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute» (Evrei XI, 1).

Una din indatoririle de capetenie ale fiecarui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amagit de invataturi gresite si desarte. El este chemat sa-si insuseasca aceasta invatatura cu mintea, nu insa mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru ca de Dumnezeu nu te poti apropia decit ducand o viata in curatie sufleteasca si trupeasca, cum lamurit ne invata sfintul Grigorie Teologul, zicind : «Nu este in puterea oricui sa cugete despre Dumnezeu, fiindca aceasta pot sa o faca numai cei care s-au cercetat cu de-amanuntul, …care si-au curatit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc sa se curete».

Invatatura crestina ortodoxa pe care avem datoria sa o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu insusi prin Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mintuitorul Hristos ne-a adus invatatura dumnezeiasca, despre care insusi marturiseste : «invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovaduit-o in vremea cit a locuit intre oameni. Dupa El, sfintii apostoli si urmasii lor au raspindit aceasta invatatura «pina la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au imbratisat-o cu adinca si curata evlavie.

In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca invatatura descoperita si impartasita noua prin viu grai de Mintuitorul Iisus Hristos, sa fie prinsa in scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic sa nu se piarda din cele ce ne-a lasat El. Aceasta o aflam in Sfinta Scriptura a Noului Testament, ca si in Sfinta Traditie, cum se va arata acest lucru, mai amanuntit, in alt loc din aceasta carte.

Tot intre timp s-au ivit si invataturi gresite, erezii, mai ales din pricina ca unii dintre crestini au vrut sa patrunda numai cu mintea lor, lipsita de luminile si aripile credintei, adevarul dumnezeiesc care covirseste orice minte. Neputindu-l intelege, ereticii au rastalmacit invatatura Mintuitorului, propovaduita de sfintii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare in rataciri, Sfinta Biserica, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toti episcopii sai, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credinta ortodoxa, in dogme si hotariri, sub asistenta Duhului Sfint.

Astfel, invatatura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lamurite, in Simbolul Credintei, care a fost alcatuit de sfintii parinti la intiiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si in al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurta si clara marturie a invataturii de credinta crestina, ci si o marturisire de credinta pe care trebuie s-o cunoasca si s-o faca fiecare crestin in parte. De aici, obligativitatea invatarii, de catre fiecare crestin, a Crezului, care este urmatorul:

1. Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamintului, al tuturor celor vazute si nevazute.

2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, priin Care toate s-au facut ;

3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mintuire S-a pogorit din cer si S-a intrupat de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria si S-a facut om ;

4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat ; 5. Si a inviat a treia zi – dupa Scripturi ; 6. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui ;

27. Si iarasi va sa vina, cu slava, sa judece viii si mortii ; a Carui imparatie nu va avea sfirsit.

8. Si intru Duhul Sfint, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.

9. intr-una, sfinta, soborniceasca si apostoleasca Biserica ; 10. Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor ; 11. Astept invierea mortilor ; 12. Si viata veacului ce va sa fie. Amin.

ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde invatatura crestina despre Dumnezeu in general, Unul in fiinta, dar intreit in Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.

Dumnezeu este duh, adica este netrupesc ; este nevazut, necuprins de faptura si de mintea omeneasca ; la El nu este mutare sau schimbare, caci este desavirsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.

Dumnezeu este Unul dupa fiinta Lui si intreit in Persoane : Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc Sfinta Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperire dumnezeiasca sau Revelatie. Spunind ca Dumnezeu este inchinat in trei Persoane, nu inseamna ca ar fi trei dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiasca cea una si aceeasi nu este impartita in trei, ci ea se afla intreaga in fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.

Cele trei Persoane divine sint de o fiinta, egale si vesnice. Tatal este Dumnezeu adevarat, Fiul este Dumnezeu adevarat si Duhul Sfint este Dumnezeu adevarat; dar avind aceeasi fiinta, nu sint trei dumnezei ci Unul singur. Tatal se deosebeste de ceilelalte Persoane, intrucit El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfintul Duh ; Fiul, intrucit El este Cel ce S-a nascut din Tatal; iar Sfintul Duh, intrucit este Cel ce purcede de la Tatal. In acelasi timp, cele trei Persoane sint unite si se intrepatrund reciproc, locuind Una in Alta, in chip neamestecat, prin fiinta cea una : Tatal este in Fiul si in Sfintul Duh, Fiul in Tatal si in Sfintul Duh, si Sfintul Duh in Tatal si in Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. insusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din ceea ce este creat.

Invatatura ca Dumnezeu este Unul dupa fiinta si intreit in Persoane este mai presus de puterea de intelegere a mintii noastre. Multi cugetatori si scriitori crestini au folosit asemanan din lumea inconjuratoare pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lamuri o asemenea taina. Mintea n-u s-ar fi putut inalta nici pina a afla ca in Dumnezeu sint trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mintuitorul Iisus Hristos.

Asadar, invatatura despre Sfinta Treime, intrecind intelegerea omeneasca si sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsa in Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie, noi ne-o insusim numai prin credinta.

Cel ce ne-a facut cunoscuta aceasta taina este Mantuitorul Hristos.

In Vechiul Testament gasim doar preinchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub infatisarea a trei barbati (Facere XVIII, 1-2). In Vechiul Testament nu se graieste limpede despre Sfinta Treime, pentru ca oamenii acelor vremuri nefiind pregatiti, ar fi putut intelege gresit o taina atit de mare, si ar fi putut crede chiar in mai multi dumnezei. Dar in Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, invatatura ni se descopera lamurit. Mai intii, la Botezul Domnului, cind Tatal da marturie despre Fiul graind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit», Fiul primeste Botezul si Duhul Sfint coboara ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 15-17). Numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi le gasim si in cuvintele prin care Mintuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la propovaduire: «Mergind, invatati toate neamurile, botezindu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfintul evanghelist Ioan zice : «Trei sint cei care marturisesc in cer : Tatal, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).

RUGACIUNE

Preasfinta Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curateste pacatele noastre ; Stapine, iarta faradelegile noastre ; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Articolul 1 din Simbolul Credintei arata ca Dumnezeu-Tatal este creatorul si proniatorul lumii.

Lumea inseamna cerul si pamintul si tot ce este in ele, afara de Dumnezeu. Ea este vazuta si nevazuta. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazuta sint ingerii, buni si rai (Col. I, 16).

Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sint facuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost facute toate cele ce sunt. La inceput, când i-a facut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si inzestrati cu puterea de a spori tot mai mult in virtute, sa se bucure de fericire deplina si vesnica. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Parintele Ceresc le-a intarit acest dar de a nu mai putea gresi niciodata. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei insâ, in frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat in intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptura : «Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au facut ingeri rai, demoni. Si odata cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de salasluire. Ingerii cei buni au ramas in fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intariti prin harul dumnezeiesc, ca sa fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutatori ai oamenilor.

Dumnezeu a facut «din nimic» atât lumea nevazuta, cât si lumea vazuta, numai cu cuvântul si vointa Sa atotputernica, zicând: «Sa fie!». Biserica invata pe baza Sfintei Scripturi, ca Dumnezeu a creat lumea in sase zile, adica treptat si intr-o anume ordine, incheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1-31), in perechea parintilor neamului omenesc : Adam si Eva.

Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o in parasire, ci ii poarta de grija pururea; toate câte; sunt, toate fapturile sunt tinute si crescute dupa planul Sau, dupa voia si puterea Sa purtindu-le de grija dupa intelepciunea Sa cea preamarita ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desavârsirea lor. El este Tatal atottiitoruL Aceasta neintrerupta grija parinteasca a lui Dumnezeu fata de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiasca. Sfântul Ioan Gura de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai ca a adus la lumina zidirea ; dar dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de Pronia Lui. Fara aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier».

Creatia se incheie cu crearea omului, facut in chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra, ca sa stapâneasca… tot pamântul. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau… barbat si femeie l-a facut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si va inmultiti, si umpleti pamintul si-l stapiniti…» (Fac. I, 26-28). Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seama creatura a lui Dumnezeu, fiind constituit din doua elemente : trup si suflet.

Trupul omenesc l-a facut Dumnezeu «din pamint», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Caci pe cind despre acestea Sfinta Scriptura spune : «Si a zis Dumnezeu sa se faca», despre om zice : «Atunci, luind Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie» (Facere II, 7).

Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pamint, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiasca. Prin trup, care este luat din pamint si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pamint si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet insa, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul sta in legatura cu Dumnezeu si cu lumea spirituala.

Chipul lui Dumnezeu din om inseamna sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa libera, care se indreapta catre Dumnezeu; iar asemanarea cu Dumnezeu inseamna intârirea si desavarsirea omului in virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre indumnezeirea lui.

Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a facut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu in raiul pamintesc, ca sa duca o viata fericita si in iubire fata de Parintele Ceresc. Mintea lor era luminata, inima sau simtirea era curata si fara pofte rele, vointa era dreapta si inclinata numai spre bine, trupul era sanatos si fara nici o suferinta.

Astfel, omul creat «dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se gasea la inceput intr-o stare de curatie si nerautate, in pace deplina cu cele din jurul sau, cu sine insusi si cu Parintele Ceresc. El nu era intru totul desavirsit, dar prin continua stradanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, gasindu-se deci la inceputul drumului spre asemanarea cu Facatorul sau.

Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era maretia lui, avind putinta de a ajunge sfint si drept prin stradania sa si ajutat de Cel ce l-a facut si Care ii purta mereu de grija.

Pentru ca sa intareasca prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintii oameni, ca sa le incerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a aratat vointa Sa catre ei, dindu-le porunca sa nu manince din pomul cunostintei binelui si raului. Caci de vor minca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 16-17).

Dumnezeu a dat aceasta porunca nu pentru a-l slabi si cobori pe om din cinstea in care se gasea ; ci, dimpotriva, pentru a-l intari si inalta, i-a dat acest prilej ca sa-si poata arata prin fapta dragostea fata de Facatorul sau si pentru a se statornici in bine.

Fericirea din rai a celor dintii oameni a tinut cit timp ei au pastrat nevinovatia stind in ascultare si dragoste deplina fata de Dumnezeu si pazind porunca Lui. Dar ei s-au lasat ispititi de cel rau care ii pizmuia pentru fericirea lor si voia sa-i duca la pierzanie. Prin viclenie si inselaciune, diavolul i-a facut sa creada ca, de vor minca din pomul cel oprit, adica al cunostintei binelui si raului se vor face intocmai ca Dumnezeu. Lasindu-se amagiti, ei au calcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut in pacat. Asa a intrat raul in lume.

Pedeapsa ,cea mai mare a pacatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se intoarce in pamint, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece in lumea nevazuta (Ecleziast XII, 7).

Protoparintii neamului omenesc n-au pastrat starea morala de comuniune cu Dumnezeu, ci, calcind voia Lui, au cazut in pacat (Fac. III, 1-6), pierzind fericita stare primordiala, atit pentru ei cit si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire pacatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reala pacatosenie a naturii umane cazute, in care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste pacatul stramosesc.

Si urmarile pacatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au indepartat si s-au instrainat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu in ei a slabit, fara insa a pieri cu totul; schimbarea adusa de pacat, s-o aratat in intunecarea mintii, in stricarea inimii si in slabirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curatia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despartiti de cele vesnice si alunecind spre piericiune, oamenii au cazut prada placerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind insotita de truda, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fata de Dumnezeu a fost inlocuita de om cu iubirea fata de fapturi.Dar prin pacatul lui Adam s-a stricat intreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa sfintul apostol Pavel este «plata pacatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).

Dar Dumnezeu, in nemarginita Sa bunatate, nu l-a parasit pe om nici dupa caderea lui in pacat; nu l-a dat pierzarii, omul fiind faptura Sa cea mai aleasa. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a fagaduit stramosilor nostri un Mintuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea raului si va impaca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mintuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.

De la caderea omului in pacatul neascultarii si pina la venirea Mintuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat sa treaca multa vreme, in care oamenii au cunoscut amaraciunea consecintelor pacatului, prin starea rea in care au ajuns ; dar au putut pastra si nadejdea ca se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunatatea Sa, Dumnezeu S- a ingrijit de oameni, i-a indrumat si i-a pregatit pentru primirea Mintuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire sa-L poata recunoaste si sa poata urma Lui, intru curatirea vietii si nadejdea mintuirii.

Invâtatura despre Dumnezeu Fiul, adica despre a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a intrupat pentru mintuirea noastra din robia pacatului si pentru impacarea noastra cu Dumnezeu, este cuprinsa in articolele 2-7 din Simbolul Credintei.

Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a facut om ca noi, asemenea noua intru toate, in afara de pacat. El este Dumnezeu adevarat si om adevarat. El a venit in lume ca sa ne mintuiasca. Acest lucru il arata sfintul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosindu-Se de slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ce a facut», Dumnezeu a hotarit mantuirea noastra potrivit intelepciunii si dragostei Sale nesfirsite: El a socotit astfel ca nu e potrivit sa mintuiasca pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea ingerilor, ci trimitind in lume pe insusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afara de pacatul stramosesc si de orice alt pacat.

Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa ne mantuiasca pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si innoind firea noastra cea stricata de pacatul stramosesc. El a luat firea omeneasca si, fiind in acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevarat, a purtat toate consecintele pacatului originar insa fara de pacat, pentru ca sa ne rascumpere pe toti din robia pacatului lui Adam.

Ca Mintuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevarat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuia: Prin pogorirea Duhului Sfint, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat din sfinta Fecioara Maria ; S-a nascut, a fost infasat in scutece, a flamanzit si a insetat, a obosit, in timpul mintuitoarelor Sale Patimi a suferit batai, loviri, schingiuiri, incununare cu spini, rastignire si moarte.

Mintuitorul Iisus Hristos a savirsit rascumpararea sau mintuirea noastra prin cele trei chemari sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si invatator. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru ca in El s-au implinit toate proorocirile si pentru ca El este supremul invatator care ne descopera propria Sa invatatura dumnezeiasca cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevarat Care nu aduce jertfa pentru Sine, fiind fara de pacat, ci Care Se aduce pe Sine insusi jertfa Tatalui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfintul Altar, la Sfinta Liturghie, pentru iertarea pacatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca imparat care, rascumparind prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a pacatului, si innoindu-l prin invierea Sa, a intemeiat imparatia Sa spirituala-duhovniceasca, Biserica Sa, ai carei membri sint credinciosii si al carei cap este El insusi, «avind toata puterea in cer si pe pamint» (Matei XXVIII, 18).

Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are in masura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducatorului duhovnicesc.

Mintuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din veci din Tatal ; El nu este faptura, ci are insasi fiinta Tatalui, prin nastere mai inainte de toti vecii, adica din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme in care Fiul sa nu fie Fiu si Tatal sa nu fie Tata. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.

El este Unul-Nascut, adica este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Daca credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sint fii nu dupa fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sint «de o fiinta» cu Dumnezeu, cum lamurit citim in Sfinta Scriptura : «Celor citi L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).

Mintuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat ca si Tatal, are aceeasi fiinta, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi insusiri dumnezeiesti ca si Tatal din Care S-a nascut, asa cum o lumina este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele «lumina din lumina» din Simbolul Credintei sint numai o exprimare omeneasca privind taina nasterii Fiului din Tatal, care nu poate fi patrunsa de mintea omeneasca.

Sfinta Scriptura si Sfanta Traditie marturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : «Acesta este adevaratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevarat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava» (1 Timotei III, 16).

Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor vazute si nevazute. Toate s-au facut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatal s-ar fi slujit de Fiul ca de unealta, ci ca Fiul lucreaza impreuna cu Tatal, fiind de o fiinta cu Tatal si avind aceeasi putere creatoare ca si Tatal.

Dar Fiul sau Cuvintul lui Dumnezeu S-a pogorit din ceruri ca sa mantuiasca pe oameni, sâ-i izbaveasca din robia pacatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca sa ridice si sa innoiasca pe omul cazut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.

Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a facut in chip minunat, nu dupa rinduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de catre Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a incetat sa fie Dumnezeu adevarat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, cu trup si suflet omenesc adevarat, intru totul asemenea noua, afara de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.

Dupa cum s-a mai aratat, sfanta Fecioara Maria a fost invrednicita de Dumnezeu sa nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fara sa cunoasca barbat, fiind astfel fecioara si inainte de nastere si in timpul nasterii si dupa nastere, raminind in vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si ingerii, ca pe una ce este «mai cinstita decit heruvimii si mai marita fara de asemanare decit serafimii.

Sint si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc ca ea ar fi fost casatorita si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sint toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 55-56).

In unele locuri din Sfinta Scriptura (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 31-32; Luca Vm, 11-21; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se gaseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie sa intelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, dupa Iosif si dupa Maria, cum se vede acest lucru din intrebuintarea cuvintului «frati» in multe alte locuri din Sfinta Scriptura. Textul: «Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul- Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arata clar ca ea nu a avut alti copii si ca Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioara Maria cu puterea Duhului Sfant.

RUGACIUNI

Fecioara ai nascut, ceea ce esti neispitita de nunta, si fecioara ai ramas, maica nenuntita, Nascatoare de Dumnezeu, Marie, roaga pe Hristos Dumnezeul nostru ,sa ne mintuiasca pe noi.

Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, in vremea vietii mele ,nu ma lasa pe mine, ajutorului omenesc nu ma incredinta, ci singura ma apara si ma miluieste.

Mintuitorul Iisus Hristos S-a rastignit, a patimit si a murit de buna voie, ca sa ne mintuiasca. Dumnezeu fiind, putea sa nu patimeasca si sa nu moara, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iata de oameni. «Eu – zice Domnul -imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau… Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau» (Ioan X, 17-18). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fara de pacat; dar S-a jertfit pentru noi pacatosii.

Domnul a patimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omeneasca, pentru ca firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care patimeste si moare in trup, nu altul. Firea dunmezeiasca nu se desparte de cea omemeasca nici in timpul patimilor si al mortii. Cele doua firi : dumnezeiasca si omeneasca raman strins unite in veci in persoana Mantuitorului Hristos.

Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a rascumparat pe toti din pacat, a cistigat mintuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a impacat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa pacatul si osinda oamenilor, fara ca prin aceasta sa se faca pacatos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… El a fost pedepsit pentru mintuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 4-5). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca in trup sa zdrobeasca, in locul nostru, pacatul si moartea prin patima, moarte si inviere, dindu-ne noua viata. In Hristos am primit deci «rascumpararea, prin singele Lui, si iertarea pacatelor, dupa bogatia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumparat din blestemul legii, facindu-Se pentru noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii» (Ioan I, 29).

In nesfârsita Sa bunatate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatal, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului Sau intrupat, in locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Sai, prin Iisus Hristos.

Mai este de spus ca asa cum prin pacatul lui Adam suntem in pacat si osânda, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne mântuim de pacat, de osânda si de moarte, caci ne facem partasi ai jertiei de pe cruce, daca ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului Botez, a Mirungerii si Sfintei impartasanii, in Sfânta Biserica, care este trupul Sau tainic. De aceea, noi trebuie sa fim madulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Daca primim cu vrednicie Sfintele Taine, pastram credinta vie si daca urmam intru totul invatatura Mintuitorului propovaduita de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.

Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a inviat a treia zi din morti.

Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si invierea Sa. Mântuitorul insusi a spus inainte de patimi ca va fi rastigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va invia.

Sunt numeroase marturiile celor care L-au vazut pe Mântuitorul dupa inviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipait ranile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit invatând pe oameni dupa imviere si pâna la inaltare. Nenumarati sunt si credinciosii care L-au vazut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta in Hristos cel inviat dupa insasi marturisirea Lui, «ca asa este scris si ca asa trebuia sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi, si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepând de la Ierusalim» (Luca XXIV, 46-47).

Prin invierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste noua tuturor ca este Dumnezeu adevarat, este Stapân al vietii si al mortii; El ne incredinteaza ca si noi vom invia in ziua cea de apoi, dupa cuvântul Sfintei Scripturi, «ca Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).

Dupa 40 de zile de la invierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a inaltat cu trupul la cer, intrând astfel in slava dumnezeiasca vesnica si având sa mijloceasca neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatal, sa le deschida acestora imparatia cerurilor.

Sederea Fiului de-a dreapta Tatalui inseamna slavirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar inseamna si ca El are aceeasi putere si slava ca si Tatal si Sfântul Duh.

Prin inaltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zamislit si nascut din preacurata Fecioara Maria, cu care a petrecut pe pamânt, cu care a patimit, cu care a murit si a inviat; dar dupa invierea Sa din morti, trupul fiind preamarit si nestricacios.

*

La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oara pe pamânt, intru slava si putere dumnezeiasca, pentru a face infricosatoarea judecata din urma, cea obsteasca. El nu va veni atunci ca Mântuitor, ci ca Judecator (Matei XXV, 31-46). La acea judecata se vor infatisa deodata toti oamenii, toate semintiile pamântului, ca sa-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El ii va aseza de-a dreapta, iar pe cei rai, de-a stânga Lui. Aici, toata lumea va cunoaste viata dusa de fiecare pe pamânt. Dreptul Judecator ii va judeca dupa faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotarâre dumnezeiasca, in urma careia cei buni vor intra pentru totdeauna in rai, sau in fericirea deplina si vesnica, iar cei rai vor fi aruncati, tot pentru totdeauna in iad sau in starea de vesnica nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).

Mântuitorul Iisus Hristos ne invata ca nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici ingerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela – zice El – nimeni nu stie, nici ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal. Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 32-33).

Intre a doua venire a Domnului si judecata obsteasca este o strânsa legatura. Ele se vor intâmpla la foarte scurta vreme una de alta.

Cu toata marturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abatut de la dreapta invatatura, spunând ca intre a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si ca acest timp ar putea fi calculat in mod precis. Spun anume ca Mântuitorul Hristos va veni pe pamânt cu 1000 de ani inainte de judecata obsteasca, cu care prilej va nimici ,pe diavol, va invia pe oamenii drepti, va intemeia o imparatie noua in care va domni impreuna cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor invia si ceilalti morti si va fi judecata obsteasca.

Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei in invatatura Mântuitorului Hristos, care spune ca dreptii si pacatosii vor invia deodata (Ioan V, 28-29) ; de asemenea, ca venirea a doua a Domnului va fi deodata cu judecata obsteasca (Matei XXV, 31) ; ca ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 36-44).

Judecata din urma sau obsteasca va fi universala, solemna, publica, definitiva, suprema si infricosatoare. Ea va fi universala, intrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fata fiind ingerii, (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31).

Ea va fi solemna si publica, fiindca se va face cu toata maretia si in fata lumii intregi. Fiecare om se va prezenta cu intreaga lui fiinta, suflet si trup. Criteriul acestei judecati vor fi faptele de iubire fata de semenul nostru: «Adevarat zic voua, intrucât ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut» (Matei XXV, 40). De aceea, judecata aceasta va fi definitiva si suprema. Dupa aceasta, toti vor cunoaste intru totul intelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamari inaintea intregii lumi si vor fi, «potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamânt nou, in care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea celor buni va fi deplina si tot deplina va fi si nefericirea celor rai, pentru ca si unii si altii vor primi inapoi trupurile din viata pamânteasca. Si asa, cu sufletul si cu trupul impreuna, vor merge unii in viata vesnica, iar altii in osânda vesnica.

Afara de judecata obsteasca, de la sfârsit, mai este si judecata numita particulara, prin care trece sufletul fiecaruia din noi indata dupa moarte. Dar, dupa judecata particulara si inainte de cea obsteasca, atât starea de fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor pacatosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa cum se va petrece dupa judecata universala, când stapânirea si marirea Domnului nu vor inceta in veci, imparatind impreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh.

RUGACIUNI

«Unule-Nascut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fara de moarte si ai primit pentru mântuirea noastra a Te intrupa din sfânta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai intrupat ; si rastignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai calcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, impreuna marit cu Tatal si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».

«Fara de veste Judecatorul va veni si ale fiecaruia fapte se vor descoperi. Deci cu frica sa strigam in miezul noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».

Invatatura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoana a Preasfintei Treimi, este cuprinsa in articolul VIII din Simbolul Crdintei, unde ni se arata ca Duhul Sfânt este Dumnezeu adevarat, ca si Tatal si Fiul; ca El purcede din veci din Tatal, ca are aceleasi insusiri si lucrari dumnezeiesti ca si Tatal si Fiul, si I se aduce aceeasi inchinare ca si Tatalui si Fiului, fiind de o fiinta si egal cu Tatal si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai din Tatal, cum ne-a descoperit acest adevar insusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu intrupat, zicând: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).

Asa invata si intreaga Sfânta Traditie, anume ca in Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatal. Aceasta invatatura, ca Duhul Sfânt purcede numai de la Tatal, este pastrata si propovaduita neschimbat de Sfânta Biserica Ortodoxa. Asadar, cine invata ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, acela se abate de la credinta cea adevarata.

Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogatie nesfârsita de lumina si putere dumnezeiasca ce ni se impartaseste noua de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, savârsite in Biserica, unele de catre episcop si altele de preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindca Dumnezeu este unul singur si se da tuturor in dar, caci Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mântmasca si la cunostinta Adevarului sa vina (1 Tim. II, 4).

Daca unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertatii vointei omului care poate primi sau refuza sa conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iata, Eu stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).

Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrarii Duhului Sfânt in noi. Amintim intâi cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt, sfântul apostol Pavel numara : «Dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infrânarea, curatia» (Gal. V, 22,23).

Duhul Sfânt este «Domnul de viata facatorul, pentru ca impreuna cu Tatal si cu Fiul creeaza si stapâneste toate, pentru ca a umplut de viata cele facute la inceput si pentru ca umple de viata si de tot mai multa viata pe cei mântuiti din stricaciune si din moarte de catre Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este in Biserica si El ne-o impartaseste prin Sfintele Taine.

Duhul Sfânt a grait prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu sa le scrie fara greseala, dupa cum este prezent si in predania Bisericii, veghind la pastrarea sfintelor invataturi, sau la formularea invataturilor de credinta in sinoadele ecumenice.

RUGACIUNE

Imparate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti ; Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru ,noi si ,ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre.


This entry was posted in Catehism. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *