Atunci răspunse Nathanail și zise lui lisus: învățătorule, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Dumnezeu (In 1:49)
Minunată cu adevărat este, frați creștini, spontaneitatea credinței dreptului Nathanail, care numai ce L-a văzut pe Domnul, că îndată a și crezut întru adevăr.
Cine nu ar rămâne uimit, cunoscând necredința poporului israelit, în fața unei mărturisiri de credință atât de spontane, precum cea a lui Nathanail?
Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind despre necredința iudeilor, zice că nici frații Lui nu credeau întru El. Nu este oare lucru de mirare că cei de un neam cu Domnul, frații și apropiații Lui, care îl vedeau pe Domnul în fiecare zi și vedeau atâtea minuni și primeau atâtea învățături, erau necredincioși, iar Nathnail, care L-a văzut pe Domnul numai pentru puține clipe și care nu a fost învrednicit a vedea nici una dintre minunile Lui, să creadă nemijlocit și de îndată? Cine l-a învățat pe el? Cine l-a convins pe el cu privire la identitatea Mântuitorului?
Această nedumerire a noastra o dezleagă cuvintele Mântuitorului pe care le-a spus când l-a văzut pe Nathanail venind la El. De bună seamă, cuvintele acelea ne dau nouă întreaga dezlegare a acestor nedumeriri. Aceste cuvinte îl numesc pe Nathanail fără de vicleșug, adică israelit adevărat, bun și plecat spre primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Așadar virtuțile adevăratului israelit erau simțirile treze și neadormite din sufletul lui Nathanail, care i-au descoperit ochilor lui sufletești caracterul slăvit al Domnului nostru Iisus Hristos. Fiindcă inima cea bună și curată L-a întrevăzut pe Dumnezeu și i L-a descoperit pe El acolo unde o inimă vicleană nu poate să vadă. Și chiar de i S-ar arăta ei și chiar de i S-ar descoperi, nu ar putea să-L recunoască. Aceasta mai înainte văzând-o profetul Isaia, în duhul profeției, a zis: ochi au și nu vor vedea, urechi au și nu vor auzi. Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și Eu să-l vindec.
Așadar este limpede că necredința este reaua odrăslire a unui suflet stricat și a unei inimi pervertite, fiindcă inima fară viclenie și curată Il descoperă pretutindeni pe Dumnezeu, pretutindeni îl recunoaște pe El și crede pururea și fară de îndoire în existența Lui. Un om curat cu inima, de îndată ce își întoarce privirea către lumea întregii făpturi, adică spre cer, spre pământ, spre mare și spre toate cele dintr-însele, va observa aceste lumi diferite unindu-se și corespunzându-și, armonizându-se, mulțimea nesfârșită a corpurilor cerești, nenumăratele mulțimi ale înaripatelor și târâtoarelor, și toate speciile de animale de pe fața pământului, felurimea plantelor și pomilor, bogăția peștilor mării, care toate strigă împreună cu David uimitoarea prezență a lui Dumnezeu pretutindeni: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Unul ca acesta, din imboldul inimii lui bune, Il descoperă pe Dumnezeu și în lumea harului Bisericii, de care cel viclean se depărtează. Cel curat și bun cu inima crede în Biserică, se minunează de unitatea ei duhovnicească, Il descoperă în Taine pe Dumnezeu, în adevărul învățăturilor, în poruncile Legii, în faptele sfinților, în toată fapta cea bună, în tot darul desăvârșit și în toată făptură. Așadar, pe bună dreptate Domnul, în Fericirile Lui, a zis despre cei ce au inima curată: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, și era drept foarte să îi învrednicească pe ei de vederea lui Dumnezeu, fiindcă El S-a descoperit pe Sine ca într-o icoană în faptele Lui.
Sfântul Nectarie de Eghina