Sfântul Apostol Pavel ne spune tuturor creștinilor: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6,12).
Lupta aceasta este teribilă. Este pe viață și pe moarte. Sfârșitul acestei lupte este fie mântuirea noastră, fie veșnica pierzanie. Spiritele răului, animate de o ură violentă împotriva neamului omenesc, duc o luptă îndârjită și de un rafinament infernal. Sfântul Apostol Petru zice: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5,8). Dar cei ce-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu pot fi despărțiți de El, de către îngerii căzuți, cu tot efortul lor (Romani 8,39). Ei își pun în mișcare toate forțele pentru a ne despărți de Dumnezeu, pentru că în aceasta stă pieirea noastră. Pentru a fi în stare să rezistăm spiritelor răului, și a le birui cu ajutorul harului divin, trebuie să știm exact ce sunt acestea, cum trebuie dusă lupta contra lor și ce ne duce la victorie sau la înfrângere.
Spiritele răului sunt îngeri căzuți. Dumnezeu i-a creat odată cu ceilalți îngeri. I-a creat puri, buni, sfinți, și le-a dăruit din belșug nenumărate daruri naturale și harice. Dar cedând mândriei, și-au atribuit lor înșiși adâncimea talentului, rafinamentul calităților, și chiar darurile harului. S-au exclus din rândul ființelor create și, uitând că au fost creați, considerau că-și au prin ei înșiși izvorul existenței; întemeindu-se pe această fatală aberație, și-au nesocotit obligațiile sfinte ce le aveau față de Dumnezeu, Creatorul lor. Au fost antrenați la această părere de sine și la această orbire de către una din căpeteniile îngerilor; Proorocul Iezechiel îl numește Heruvim (Iezechiel 28, 14-17), și toți sfinții, în general, îl socotesc ca făcând parte din căpeteniile îngerilor. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine și în mândrie încât se socotea egalul lui Dumnezeu, și s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui (Isaia 14,13-14). A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmașul Său declarat. Spiritele care s-au lepădat de ascultarea față de Dumnezeu au fost aruncate din cer. Ele au căzut pe pământ, și umplu spațiul între cer și pământ, motiv pentru care se spune că sunt aeriene, sau că locuiesc în văzduhuri; ele au căzut în iad, în cele mai de jos ale pământului. Acest lucru îl mărturisește Sfânta Scriptură (Isaia 14,12).
Numărul spiritelor căzute este extrem de mare. Unu consideră, întemeindu-se pe relatarea Apocalipsei (12,14), că a treia parte dintre îngeri au căzut. Heruvimul căzut este prințul împărăției întunericului, constituită din spiritele rele. El este originea, izvorul, plinătatea răului. Depășindu-i prin capacitate pe toți ceilalți îngeri căzuți, îi depășește și prin răutate. Este firesc ca spiritele ce au fost antrenate cu el, și care i s-au supus de bunăvoie, să fie datoari mereu a primi răutate de la el, și prin urmare, să rămână în slujba lui. Dumnezeu le-a lăsat îngerilor căzuți libertatea de a persevera în rău, după dorința lor, dar în atotputernicia și atotînțelepciunea Sa care depășește înțelepciunea celor mai inteligente creaturi, El nu încetează de a le rămâne Stăpân suprem, Pantocrator. Lanțurile indestructibile ale voinței lui Dumnezeu le îngăduie să facă numai ceea ce El le permite.
In locul îngerilor căzuți Dumnezeu a creat o nouă ființa rațională, pe om; 1-a așezat în Paradis, care este inferior și care se afla mai înainte sub autoritatea heruvimului căzut (Mineiul, 17 ianuarie). Paradisul a trecut sub controlul noii creaturi, omul. Este de la sine înțeles că noua creatură a devenit obiectul invidiei și urii îngerului căzut și slujitorilor săi, spiritele căzute. Acestea, sub conducerea șefului lor, au încercat să-l seducă pe om, să-l antreneze în propria lor cădere, să și-l facă tovarăș ascultător, să-l infecteze cu otrava urii lor împotriva lui Dumnezeu, lucru ce i-a reușit. Sigur că omul a fost amăgit și înșelat, dar totuși liber și de bună voie s-a lepădat de ascultarea de Dumnezeu, liber și de bună voie a consimțit la hula drăcească împotriva lui Dumnezeu, liber și de bună voie a intrat în legătură cu spiritele căzute și s-a supus lor, atunci, căzând s-a separat de Dumnezeu și de ceata duhurilor curate din care facea parte, nu numai cu sufletul, ci și prin trupul său duhovnicesc, și s-a alăturat cu sufletul spiritelor căzute, iar cu trupul a împărtășit condiția animalelor private de rațiune.
Crima comisă de către îngerii căzuți împotriva omului le-a pecetluit definitiv soarta: mila lui Dumnezeu i-a abandonat definitiv, și soarta le-a fost pecetluită. Spiritul căzut a fost condamnat să se târască în gânduri și simțăminte exclusiv trupești și materiale. Incapabil de a se înălța de la pământ, el nu se poate ridica înspre cele duhovnicești. Acesta este, după explicația Sfinților Părinți, sensul judecății, pronunțate de către Dumnezeu împotriva îngerului căzut, după ce acesta lovise cu moartea veșnică pe omul nou creat. “Pe pântecele tău să te târăști, i-a zis Domnul diavolului, și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale” (Facere 3,14).
Cu toate că omul a ajuns în rândul îngerilor căzuți, căderea sa, în virtutea felului în care s-a produs, îmbracă un caracter total diferit de cel al îngerilor. Ingerii au căzut conștienți, intenționat; ei nu fost înșiși cauza răului propriu, și după prima greșeală, cu sârguință au comis alta. De aceea, au fost lipsiți total de bine, saturați de rău, și au răutatea singura caracteristică. Omul a căzut inconștient, fără intenție, pentru că el a fost sedus și înșelat; din acest motiv, binele său firesc n-a fost anihilat, ci s-a impregnat în el răul îngerilor căzuți. Dar pentru că acest bine a fost amestecat cu răul, pervertit de acesta, a devenit inutil, insuficient și nedemn de Dumnezeu care este Binele pur și neamestecat. Cea mai mare parte a timpului omul face rău, crezând ca face bine; prin întunecarea minții și conștiinței, el nu discerne răul care a îmbrăcat masca binelui. Spiritele căzute fac răul pentru rău, găsindu-și bucuria și slava în împlinirea răului.
In negrăita Sa bunătate, Dumnezeu i-a dat omului căzut un Mântuitor și o mântuire. Dar omul răscumpărat are libertatea, fie să accepte să beneficieze de mântuirea care i se oferă și să se reîntoarcă în Rai, fie să o refuze și să rămână în mijlocul mulțimii ingerilor cazuti. Timpul ce i se oferă omului pentru a alege liber, durează toată viața pământească. Prin mântuire, i se redă omului comuniunea cu Dumnezeu; dar pentru ca omul să-și poată manifesta liber voința, are posibilitatea alegerii, fie să rămâna în această comuniune, fie să o rupă, pentru că nu i s-a luat posibilitatea de a intra în legătură cu spiritele căzute, legătură pe care deliberat o face. Atunci când omul rămâne în acestă stare de indecizie toată viața, harul lui Dumnezeu nu încetează de a-l ajuta până în momentul trecerii la cele veșnice, dacă aceasta este opțiunea lui; la rândul lor, îngerii căzuți nu încetează de a face tot ce le stă în putință pentru a-l ține sub ascultarea lor, în robia păcatului, în moartea și pierzania veșnică. [va urma]
Sf. Ignatie Briancianinov