Despre îngerii cei căzuți [5]

Pentru a explica într-o oarecare măsură, modul în care dracii, aceste creaturi raționale și nevăzute, pot pătrunde în mădularele trupului nostru și își pun în lucrare influența lor specifică, și cum atacă și influențează sufletul, ne vom folosi de efecte asemănătoare provocate de un gaz oarecare. Să luăm, de exemplu, asfixierea cu oxid de carbon. Aceasta este provocată de acest greu gaz carbonic atunci când, într-un mod nevăzut cu ochii trupului, îl respirăm și ne atinge creierul. La fel alcoolul: cînd bem vin, alcoolul urcă, traversând trupul, de la stomac la cap și afectează, într-un chip ce nouă ne scapă, creierul și gândul nostru. Alcoolul trece deci, fară să ne dăm seama, de la stomac în sânge provocând o înfierbântare sau, ceea ce este același lucru, supune sângele la o unire fizică cu căldura, substanță cvasimaterială și volatilă, supunând trupul și sufletul influenței lui. Substanțele gazoase au proprietatea de a pătrunde în materiile dure și în alte gaze, și să le traverseze. Astfel razele soarelui traversează aerul, și toate gazele cunoscute pe pământ, traversează apa, traversează sticla. Energia calorică pătrunde ușor prin fier, și prin toate materialele, provocând în ele o schimbare; trece prin gaze și prin lumină. Aerul trece prin copaci, dar nu prin sticlă. Vaporii de apă, și de diverse substanțe, străbat aerul.

Sfântul Macarie cel Mare zice: “De atunci de când, ca urmare a încălcării de către primul om a poruncii lui Dumnezeu, răul a intrat în om, diavolul are liberă trecere pentru a vorbi cu sufletul lui, așa cum un om vorbește cu alt om, și pentru a lăsa în inima sa tot ce-i vătămător.

Diavolul vorbește cu omul fără de glas, dar se folosește de “cuvinte”; gândurile sunt ca niște “cuvinte” care nu sunt purtate de glas, nici îmbrăcate în sunete prin care omul le poate transmite. Tot în Omilia a II-a, Sfântul Macarie cel Mare zice: “Diavolul lucrează cu atâta viclenie încât ni se pare că tot răul se naște în sufletul nostru de la sine, și nu sub influența spiritului străin care, împlinindu-l totalmente, se străduiește să rămână ascuns”.

Semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi și acționează asupra noastră sunt:

  • rapida apariție în noi a gândurilor și închipuirilor, a simțămintelor și senzațiilor deșarte și păcătoase
  • îngreuierea trupului și intensificarea nevoilor animalice
  • împietrirea inimii
  • aroganța
  • gândurile de slavă deșartă
  • respingerea pocăinței
  • uitarea de moarte
  • plictiseala
  • deosebita preocupare de grijile pământești.

Apropierea de noi a spiritului căzut este întotdeauna însoțită de o senzație de neliniște, de confuzie și de neorânduială.

Gândurile care vin de la diavoli, spune Varsanufie cel Mare, sunt mai întâi pline de tulburare și de tristețe și travestindu-se atrag cu dibăcie sufletul să le urmeze; vrăjmașii se îmbracă în piele de oaie, sugerându-ne gânduri care în aparență sunt drepte și adevărate, dar în fond ei sunt lupi răpitori (Matei 7,l5), înșelând inimile cele fără de răutate (Romani l6,l8), prezentându-le lucrurile rele și vătămătoare ca fiind bune. Toți marii dascăli ai monahismului tratează acest subiect într-o manieră asemănătoare.

Impotriva călugărilor care rezistă cu bărbăție în această luptă nevăzută, la un moment dat spiritele căzute intră în luptă deschisă. Lucrul acesta însă are loc cu îngăduința lui Dumnezeu care face totul pentru binele nostru. Cum ele sunt creaturi spirituale, fără carne și oase (Luca 24,39), iau chipul diverselor sălbăticiuni fioroase, animalelor domestice, târâtoarelor și insectelor de tot felul, și se străduiesc să-l înfricoșeze pe călugăr, să-l tulbure și să-i inspire o părere foarte bună despre sine însuși. Ele se străduiesc să-l arunce în această stare dezastroasă, ce s-ar putea numi nălucire drăcească, și încearcă chiar să deturneze în favoarea lor adorația ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. O smerită încredințare voii lui Dumnezeu, dispoziția de a răbda toate necazurile îngăduite de Dumnezeu, un refuz hotărât de a adăuga ceva credinței și de a da atenție cuvintelor, lucrărilor și arătărilor provocate de spiritele căzute, fac să eșueze toate tentativele lor. Dimpotrivă, când li se dă atenție și când te încrezi în diavoli, consecințele sunt nebănuite. O asemenea atenție și încredere provoacă întotdeauna foarte mari necazuri călugărului, și uneori îl duc la pierzare.

Când un călugăr luptă corect împotriva spiritelor, este foarte câștigat sufletește și face progrese remarcabile. Sfântul Macarie cel Mare zice: “Pentru cei ce sunt prunci din punct de vedere duhovnicesc, stăpânitorul lumii acesteia este un băț ce-i pedepsește și un bici care-i rănește. Dar, cum am spus înainte, încercările și ispitele le aduc o cinste și o slavă deosebită. Căci ajung la desăvârșire după ce au trecut prin mari și grele suferințe… Fiind robul și creatura lui Dumnezeu, diavolul nu te poate ispiti cât ar dori, nici chinui cât ar vrea, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu Căci Dumnezeu știe tot ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi și care ne sunt puterile, îngăduind să fim ispitiți proporțional cu acestea”.

Cel ce are o credință vie în Dumnezeu, și i se încredințează Lui renunțând la sine însuși, nu se tulbură în focul tuturor încercărilor provocate de spiritele răului, și nu vede în acestea decât instrumente oarbe ale providenței divine: când vin să-l ispitească, se încredințează voii lui Dumnezeu, neacordându-le nici cea mai mică atenție. încredințarea în voia lui Dumnezeu este un adăpost liniștit și cu tihnă oricare ar fi încercările și suferințele.

This entry was posted in Catehism. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *