Cea mai mare boală: gândurile de-a stânga

Nevoința duhovnicească – Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul

CAPITOLUL 1 – Ganduri bune si ganduri rele

1.2 Cea mai mare boală: gândurile de-a stânga

-Părinte, mă neliniștesc atunci când am de rezol­vat o problemă, încât nici nu pot dormi.

-Problema ta sufletească sunt gândurile cele mul­te. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult și în ascultarea ta, și în nevoințele tale duhovnicești. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe. Când îți vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: “Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine“. De asemenea, când trebuie să hotărăști într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun și să amâni mereu. Alege ceva și mergi înainte. Lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Silește-te să eviti scolasticismul, ca să nu-ti amețești mintea. Să faci ceea ce poti, cu mărime de suflet, să te miști simplu și cu multă încredere în Dumnezeu. Atunci când îi încredințăm lui Dumnezeu viitorul și nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute. Prin gândurile cele multe și un om sănătos se netrebnicește. Unul care suferă este îndreptățit să le aibă dacă se mâhnește. Insă cel care, fiind sănătos, se amețește și suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca aces­ta este bun de legat. Să fie sănătos și totuși să fie chi­nuit de gândurile lui?!

-In vremea noastră, cea mai mare boală se dato­rează gândurilor deșarte ale oamenilor lumești. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile bune. Dar se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovnicește. De pildă, cineva pornește ca să meargă undeva, dar motorul mașinii lui pățește ceva și întârzie puțin la destinație. Dacă are gândul cel bun, va spune: “Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedi­ca aceasta; altfel poate că aș fi pățit vreun accident, dacă n-aș fi avut această întârziere. Cum să-Ți mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?“, și-L slăvește pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situația duhovnicește, se va supăra pe Dumnezeu și va huli: “Iată, am întârziat! Aș fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu…“. Atunci când omul primește cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută. In timp ce dacă lucrează în partea stângă se chinuiește, se topește, se zăpăcește. Odată, cu mai mulți ani în urmă, ca să mergem de la Uranopolis la Salonic am intrat într-un camion ce avea bănci de lemn.

Inăuntru erau claie peste grămadă valize, porto­cale, pește, lădițe ce miroseau a pește, copii de la Atoniadă6 – dintre care unii stăteau pe bănci, iar alții în picioare – călugări, mireni… Un mirean a venit și s-a așezat lângă mine. Era și gras și, deoarece era cam înghesuit, a început să strige: “Ce condiții sunt aces­tea!…”. Mai încolo era un monah care, sărmanul, era acoperit până sus de lădițe; numai capul îi rămăsese afară. Și așa cum mergea camionul, clătinându-se – căci drumul era de țară și stricat – lădițele stivuite cădeau, și el, sărmanul, încerca să le arunce la dreap­ta și la stânga cu mâinile ca să nu-1 lovească în cap. Iar celălalt striga pentru că stătea puțin înghesuit. “Nu-1 vezi pe acela cum stă, îi spun, și tot tu strigi?”. Și-1 întreb și pe monah: “Cum te simți. Părinte?”. Iar acela îmi răspunde zâmbind: Părinte, mai bine este aici decât în iad!’. Unul se chinuia, deși stătea pe bancă, iar celălalt se bucura, cu toate că lădițele erau gata să-1 acopere. Și am avut două ore de mers. Nu era aproape. Mintea mireanului s-a întors la confortul ce l-ar fi avut dacă ar fi mers cu autobuzul și astfel era aproape să se sufoce, în timp ce monahul se gândea la mâhnirea ce ar fi avut-o dacă s-ar fi aflat în iad și ast­fel simțea bucurie. Se gândea: “Peste două ore vom ajunge și vom coborî, în timp ce sărmanii din iad se chinuiesc veșnic. Apoi acolo nu sunt lădițe, lume etc., ci este iad. Slavă Ție, Dumnezeule, că sunt mai bine aici”.

-Părinte, cui se datorează deosebirea de încre­dere, de pildă, a doi ucenici față de starețul lor?

Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice și pentru oricine. Dacă omul nu are gând bun și nu se scoate pe sine din acțiunile sale – adică dacă acționează numai din interes – nu poate fi ajutat de nici un sfânt, nu un stareț sfânt sau o stareță sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareț pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toți sfinții de i-ar avea, nici așa nu va putea fi ajutat. Nici Dumnezeu însuși nu va putea ajuta un astfel de om, deși ar vrea mult. Atunci când cineva se iubește pe sine, pe toate le explică precum îi place lui. Și așa unii le explică în chip păcătos, alții precum le place și încet-încet aceste explicații iraționale ale lor devin firești. Și oricum te-ai purta cu ei se smintesc.

Sunt unii care, dacă le dai putină atenție, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai atenție se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mișcare și spun: “Da, așa este!”, și apoi sfârșesc prin a fi siguri că așa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios și cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl pre­ocupă ceva. Cu câteva zile mai înainte a venit la mine cineva și mi-a spus: “De ce cutare îmi vorbea mai demult și acum nu-mi mai vorbește? I-am făcut și o observație, nu cumva din pricina aceasta?”. “Ascultă; îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine, sau să fi avut vreun bolnav și să fi fost îngrijo­rat că trebuie să caute un medic, sau să afle valută ca să meargă în străinătate etc.”. Și într-adevăr acela avea pe cineva bolnav, avea o mulțime de griji, iar acesta avea pretenția să stea și să-i vorbească, și pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.

This entry was posted in Ortodoxia. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *