Casatoria – taina cea mare

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viața unui om, după naștere și botez, este cea a nunții. De aceea, nu este surprinzător faptul că mișcările contemporane lumești și instituționale au ca scop anume nimicirea preacinstitei și sfintei taine a cununiei. Pentru mulți, căsătoria este doar un prilej de plăceri și distracții. Viața, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuș înspre un țel – cerul. Punctul cel mai crucial și mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuș este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfințire (sacramentală) cu un partener de viață.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfințire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viața noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Știm că nunta este un așezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viață și apoi o părăsește; cel căsătorit, însă, trăiește și experiază pe deplin viața.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul așezământ al nunții, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca și cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viața”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereți”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viață”, spun ei, și apoi își lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Și astfel, casele lor ajung niște hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat și le trebuie odihnă. Oameni ca aceștia sunt goi pe dinlăuntru, și simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulțumire, așa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simț al răspunderii, pur și simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi niște buni membri ai societății. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eșuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, așa cum e înțeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieții duhovnicești a unei persoane. Trebuie să conștientizăm că dacă dăm greș în căsătorie, am dat greș mai mult sau mai puțin și în viața duhovnicească. Dacă reușim în căsătorie, am reușit și în viața duhovnicească. Reușita sau eșecul, sporirea sau năruirea, încep în viața duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiții necesare pentru o căsătorie fericită și cu adevărat creștină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educație potrivită. Așa cum un copil trebuie să studieze, așa cum învață el să gândească și să se preocupe de părinți sau de sănătatea sa, la fel trebuie și să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-și pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viața lor. Părinții nu sânt interesați de așa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme bănești, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să învețe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învățat să simtă că curăția sufletului și a trupului său este o comoară de mare preț, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-și plânge de milă și se vaită de soarta sa, un lucru slab și neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învățat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-și poată întreține familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să învețe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să învețe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veți spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înțelese. Întrebați-i, însă, pe cei căsătoriți, și veți vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu știu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarășului de viață este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici așteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieții duhovnicești începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinții ar trebui să se intereseze de viața socială a copilului, dar și de viața sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Firește, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinților săi. Cât de des nu simt părinții un cuțit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăș în viață? Inima de mamă este sensibilă, și nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinții săi, pentru că aceștia au o intuiție anume, ce le dă putința să conștientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl și mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veți împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutați, dar trebuie și să-i îngăduiți să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubește – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaște cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să știți că sânteți în pragul unei căsătorii eșuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubește poate sta lângă copilul vostru. Și bărbatul, și femeia trebuie să fie atrași unul de celălalt și trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privință, totuși, nu putem face presiuni asupra copiilor noștri. Uneori, din dragoste, simțim că ei ne aparțin, că sânt ai noștri, și că putem face ce vrem cu ei. Și așa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaștere și apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaște unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt așa cum este, cu neputințele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălțare, chiar dacă‑i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoști. Iar cunoașterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-și țină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredințare e aceasta, dacă nu-ți dă voie să renunți la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaștere a celuilalt trebuie să-ți ții inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Știți cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuță de dinți bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima și vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeți pe cineva care-și pierde vremea prin cluburi, distrându-se și aruncându-și banii pe excursii și luxuri. N’ar trebui să alegeți nici pe cineva care, după cum veți afla mai târziu, își ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeți drept soție o femeie ca praful de pușcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

Mai mult, dacă vreți să aveți o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiați de tânăra sau tânărul neputincios să-și lase părinții. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său și pre muma sa, și se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veți vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veți vedea că îi ascultă cu gura deschisă și este gata să facă orice-i vor zice, să vă țineți departe. Este o persoană bolnavă sufletește, imatură psihologic, și nu veți izbuti să faceți cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soț ar trebui să fie plin de viață. Însă cum ar putea fi așa, dacă nu și-a dat seama, dacă n’a înțeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinților nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost așezat, pentru a fi scos mai târziu și răsădit în alt loc?

De asemenea, când vă veți alege soțul, încredințați-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Și dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten și tovarăș. Păziți-vă de oamenii nemulțumiți, plângăcioși și întunecați, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziți-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubești, nu mă înțelegi” și altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziți-vă și de fanaticii religioși și cei excesiv de evlavioși; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot și sânt hipersensibili. Cum veți putea trăi cu un astfel de om? Veți ședea ca pe ghimpi. Feriți-vă și de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemnițare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viață nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziți-vă de falșii creștini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, și‑și coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea[1]. Dacă vă veți căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, și o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziți-vă de cei ce se cred desăvârșiți și nu află greșeală într’înșii, dar găsesc mereu greșeli la ceilalți. Păziți-vă de cei ce se cred aleși de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalți.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i dați atenție: ereditatea. Căutați să-i cunoașteți bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe și minime condiții materiale. Mai presus de toate, îngrijiți-vă să aflați despre credința celuilalt. Are el sau ea credință? Are idealuri persoana pe care vă gândiți să v’o faceți tovarăș de viață? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl prețuiască pe Hristos, crezi că te va prețui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soția trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credința ta, de religia ta, ca să ți se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veți putea avea, după cum zic Părinții Bisericii, o căsătorie „cu încuviințarea episcopului”[2], adică cu consimțământul Bisericii, și nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, și el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îți vei atinge ținta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruiește fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” și „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum și bărbăția și puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ți-ai ales astfel soțul, mulțumește Domnului! Fă-i cunoștință cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeți împreună un duhovnic care să vă fie Stareț, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu și vi-L va arăta.

În viață veți avea multe greutăți. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, și nu va fi ușor să duceți o viață creștinească. Însă nu vă temeți. Dumnezeu vă va ajuta. Faceți ce vă stă în putință. Puteți citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiți. Vă puteți ruga cinci minute în fiecare zi? Rugați-vă. Și dacă nu izbutiți cinci minute, rugați-vă două. Celelalte țin de Dumnezeu.

Când veți întâmpina greutăți în căsătorie, când veți vedea că nu sporiți în viața duhovnicească, să nu deznădăjduiți. Să nu vă mulțumiți, însă, nici cu sporirea pe care ați dobândit-o până acum. Înălțați-vă inimile către Dumnezeu. Urmați celor ce au dat totul lui Dumnezeu, și faceți ce puteți ca să vă asemănați lor, chiar dacă tot ce puteți face este să vă doriți în inimă asemănarea cu ei. Lăsați făptuirea în seama lui Hristos. Și, când veți urca pe calea aceasta, veți simți cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veți orbecăi în viață asemenea unui nevăzător.

Care este, așadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din țelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărășia dintre bărbat și femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porție comună de durere și, bineînțeles, de bucurie. Dar, de obicei, șase strune ale vieții răsună trist, și doar una vesel. Soțul și soția beau din același pahar al lipsurilor, tristeților și căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriți să bea din același pahar, numit „pahar de obște”[3], pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă și „unire”[4], pentru că ei se unesc spre a împărtăși bucuriile și necazurile vieții.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca și cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune și rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristețe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopții, vom crede pe mai departe în soare și-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viața sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să știi că în clipele-ți grele, în griji, în ispite, vei ține mâna celui iubit ție. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, ești necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai și însurat, nu ai greșit, și de s’a măritat fecioara, nu a greșit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceștia; iară eu cruț pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Țineți minte: din clipa în care te căsătorești, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, și viața ta va fi o cruce, însă o cruce ce înflorește cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiți, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieși în orice clipă la lumină.

Viața nu e o petrecere, așa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, și nu știi când te va arunca pe țărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică și cutremur, și cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat și femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieții. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Și, de aceea, tristețea este o însușire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumusețată de nădejde și întărită de năpastă”. Așa cum oțelul se călește în furnal, așa și omul se întărește în căsătorie, în focul greutăților. Când vă priviți căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiați, veți vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), așa că i-a pus alături un tovarăș, pe cineva care să-l ajute în viață, mai ales în luptele sale de credință, fiindcă pentru a‑ți păstra credința trebuie să pătimești și să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu și de Biserică. Însă credința, Dumnezeu și Biserica nu sânt o cămașă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, așadar, o călătorie printre necazuri și bucurii. Când necazurile par copleșitoare, ar trebui să-ți amintești că Dumnezeu este cu tine. El îți va ridica crucea. El a fost Cel ce ți-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluția. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viața nu va avea înțeles. Veselește-te, însă, căci Hristos pătimește cu tine, și Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omenești, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu unește doi oameni și îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înțeleg să-și sincronizeze pașii și să-și armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă și spontană, unul devine o prezență, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarășul meu de viață. Soțul meu, soția mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlinește. El sau ea este cugetul minții mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniți în încercările vieții. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăși miezul ființei sale.

„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soția mea”. Soțul trăiește pentru a-și iubi soția, iar soția trăiește pentru a-și iubi soțul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăște despărțirea și divorțul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăși pe stânga, și în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe și sfârșește cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă și că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, și pentru aceasta îi trec cu vederea greșelile. O persoană care nu poate avea îngăduință pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleași lucruri ar trebui să mă intereseze și să-mi facă și mie plăcere. Caut și prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulțumi astăzi pe soțul meu? Cum o voi mulțumi astăzi pe soția mea? Această întrebare ar trebui să și-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubește, merge ultimul la culcare și se trezește primul. Îi socotește părinții ei ca și cum ar fi ai săi, îi iubește și li se dăruiește, fiindcă știe că căsătoria este anevoioasă pentru părinți. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărțit de copilul lor.

Soția își arată dragostea pentru soț prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soțului.

Împotrivirea, încăpățânarea și nemulțumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubește. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălțimi și la idealuri și mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă și plină de pace, dăruindu-i liniște.

Bărbatul ar trebui să țină minte că soția i-a fost încredințată de Dumnezeu. Soția sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, și pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El își iubește femeia așa cum Hristos iubește Biserica (Ef. 5:25). O ocrotește, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Știm cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbați să-și cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se rănește, este adesea mărunt, schimbător și poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste și gingășie, și să facă din ea comoara sa cea mai de preț. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuță care plutește pe valuri și printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar și o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; și, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, așa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de șapte taine. În această privință, o „taină” este semnul prezenței mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezență. Și căsătoria este o taină, o prezență mistică, deși nu ca acestea. Hristos zice: „unde sânt doi sau trei adunați întru numele meu, acolo sânt și eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Și de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde și arată pe însuși Hristos. Când vedeți o pereche are conștiința acestui lucru, e ca și cum l-ați vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este și motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa și mirele sânt un chip al lui Hristos și al Bisericii. Și nu doar acestea, dar și toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înțelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriți, e ca și cum le‑ar zice: Așteptați-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înțelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează și limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, și care au arătat, în esență, prezența Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se țin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta își are începutul în Hristos și va sfârși în Hristos. Preotul le împreunează și mâinile, pentru a arăta că însuși Hristos este Cel ce îi unește. Hristos este în centrul tainei și în centrul vieții lor[5].

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre și simboluri care arată prezența lui Hristos. Când stai undeva și vezi dintr’odată o umbră, știi că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar știi că e acolo. Te trezești dis-de-dimineață, și vezi zarea roșie a răsăritului. Știi că, peste puțină vreme, va ieși soarele. Și într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

Când îți vezi căsătoria, soțul, soția, trupul perechii tale, când îți vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să știi că sânt semne ale prezenței lui Hristos. E ca și cum ai auzi pașii lui Hristos, ca și cum ar veni, ca și cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuși că, din pricina grijilor și neliniștilor, simțim că El lipsește. Dar Îl putem vedea în umbre, și ne încredințăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul și femeia mergeau pur și simplu la Biserică și se împărtășeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viața lor devine o singură viață în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt și ele simboluri ale prezenței lui Hristos. Și anume, ele simbolizează mucenicia. Soțul și soția poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sânt căsătorit” înseamnă că trăiesc și mor pentru Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă că tânjesc și însetez după Hristos. Cununile sânt și semne împărătești, așa că soțul și soția sânt împărat și împărăteasă, iar casa lor este împărăție, o împărăție a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înțelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam și Eva au fost izgoniți din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) și s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-și amintească de căderea lor și de izgonirea din Rai, și să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă, așadar, că sânt un împărat, un mădular credincios și adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează și biruința cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăția cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primește cununile lor întru Împărăția ta”, ia-le în împărăția Ta și le ține acolo, până la biruința cea mai de pe urmă. Așadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ și se sfârșește în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredințează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca și cum taina ar zice: Dincolo și mai presus de dragoste, dincolo și mai presus de soțul tău, de soția ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ți aminte că ești menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreșit. Mireasa și mirele își dau mâna unul altuia, iar preotul le ține pe ale amândurora, și îi duce în jurul mesei, dănțuind și cântând. Căsătoria este mișcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veșnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătorește cu femeia, și femeia se căsătorește cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Așadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viață.

În dănțuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat și ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunții (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Și căsătoria este un jurământ, o făgăduință, o împreunare, un legământ, așa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

„Sânt căsătorit”, așadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreți, vă puteți căsători. Dacă vreți, nu vă căsătoriți. Dar dacă vă căsătoriți, acesta este înțelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru ființă. „Sânt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.

Din Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul (Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005), pp. 111-125.

Predică ținută în bis. Sf. Nicolae din Trikala, Grecia,

la 17 Ianuarie 1971,de Arhim. Emilian Simonopetritul – Muntele Athos

Traducere: Radu Hagiu