Asociația Tinerii Creștin Ortodocși

            Odata, Cuviosul Nifon statea in strana bisericii. Chilia lui era aproape de biserica Sfintei Ipatia si multi credinciosi se adunase in jurul lui sa se foloseasca. Unul l-a intrebat despre diferitele feluri de morti: cum unii mor cu tulburare si altii cu pace, altii in instrainare, altii in pustiuri iar altii in mare. Ba, unii zic ca fiecaruia ii este scris si unde sa moara.
            – Ceea ce este de neaparata trebuinta, fratilor, a inceput Cuviosul, este sa ne pocaim de pacate si sa cerem mila de la Dumnezeu prin pocainta. Cat despre toate celelalte, sunt judecati ale lui Dumnezeu si este foarte primejdios sa ne ocupam de ele. Mai bine sa plangem si sa ne tanguim pentru pacatele noastre, ca sa aflam mila si sa ne invrednicim a dobandi o farama de mantuire. Vin zile rele “in care nimeni nu mai poate lucra”. Deci, inainte de a sosi, sa lucram binele ca sa traim in veci.
            – Intelept este acest cuvant, au spus cei de fata. Totusi, daca nu este nepotrivita intrebarea noastra, va rugam sa ne dati un raspuns.
            – Atunci, Nifon le-a povestit:
            – Aveam un prieten pe care il chema Teofil. De multe ori fericea ticalosia mea, nestiind ca nelegiuirile mele intreceau si pe ale demonilor. Din tinerete, de multe ori vorbeam cu el, si-i spuneam cuvinte de suflet folositoare, dar nu am izbutit sa-l castig la bine. Auzea numai si, multumea. Dar din cate auzea nu savarsea nici una. Lucra intr-un atelier si, munca lui era sa cantareasca. Era ranchiunos si dusmanos in cuvinte. Nu avea usa de ingradire buzelor sale. Nu se temea deloc de Dumnezeu, de aceea lucra cu pacat. La cantar era foarte necinstit, mancand astfel osteneala saracilor. A venit insa si secera care avea sa-l secere din viata.
            Cu o luna inainte de moarte s-a imbolnavit de dizenterie. Ii iesisera afara maruntaiele si se chinuia, muscandu-si buzele si limba pana ce si-a taiat-o cu dintii. Asa de aspra era Judecata lui Dumnezeu, ca saptesprezece zile s-a framantat si s-a rostogolit in pat, scrasnind din dinti. Si-a smuls, fir cu fir, barba, care ramasese goala ca palma. Apoi, isi numara degetele, isi misca jalnic capul, holba ochii si cerea mangaiere, dar nu afla. Si iarasi isi misca capul, isi smulgea parul, numara degetele si gemea.
            Era o priveliste jalnica si tare infricosatoare, uitandu-te la el cum a mai rezistat la acea teribila chinuire. Pana la urma, si-a mancat si buzele, a ramas fara par pe cap si continua sa-si numere degetele, sa geama si sa scrasneasca din dinti. Un inger nevazut statea langa el. Isi scosese din teaca o infricosata sabie si chinuia pe nefericitul Teofil.
            Asa s-a chinuit si s-a luptat cu moartea saptesprezece zile, precum am zis, numaradu-si cu degetele nedreptatile de la cantar. Si, ingerul pedepsitor i-a zis:
            – Ticalosule, n-ai avut nici o mila! Pe toti i-ai furat cu cantarul tau, lucrand necinstit. Te-ai departat si de dreapta credinta si, pe deasupra, la tot pasul injurai infricosatul Nume al lui Dumnezeu. Si de ce injurai si barfeai pe toti oamenii cinstiti? De ce, cand te impartaseai cu Sfintele Taine, scuipai fara teama pe pamant? De ce ai nedreptatit si inselat la cantar pe saraci? Iata, acum ce-ti aduc toate acestea! Daca nu se aduce aici cantarul, inaintea tuturor, sufletul tau nu va iesi si te vei chinui necontenit.
            El insa, avand limba taiata, nu putea cere cantarul, ci numai socotea pe degete, miscandu-si capul. Si nimeni din ei nu intelegea ce vrea. Numai un om sfant si vazator, care se afla acolo, a auzit pe inger, a inteles si a trimis sa se aduca un cantar. Cel ce tragea sa moara, numai cat a vazut cantarul, a suspinat adanc, a inceput a da din cap cu putere, ca si cum marturisind caci cu acesta facuse toate nelegiuirile sale si indata si-a dat sufletul. Ingerul judecator i-a luat sufletul si l-a predat judecatii lui Dumnezeu.
            – Ce invatatura scoatem, deci dintr-o astfel de moarte? a intrebat Nifon. Potrivit cu faptele, a venit si pedeapsa. Fiindca era asa de pacatos si nelegiuit, ca si mine ticalosul, a fost pedepsit de aici, pentru ca dupa infricosata judecata sa sufere mai putin chin.
            Auzind acestea cei de fata, au suspinat gandindu-se fiecare la pacatele sale.
            – V-ati spaimantat de judecata lui Dumnezeu, a adaugat Cuviosul, precum a patit de multe ori preablandul David. Ascultati inca o intamplare asemenea.
            Dar, inainte de a incepe, Cuviosul s-a ridicat si le-a facut metanie, zicand:
            – Iertati-ma, fratilor, ca va intinez cu pacatele mele. Nu sunt vrednic nici sa stau langa voi. Si totusi stau. Ba si mai mult. Eu cel orb vreau sa va povatuiesc, cu slava mea cea desarta, pe voi, care vedeti.
            Cei care erau de fata au fost impresionati de aceste cuvinte si au cazut la picioarele lui cu cainta. Se temeau ca nu cumva Dumnezeu, vazand marea lui smerenie, sa pogoare foc si sa-i arda, de vreme ce stiau ca el este sfant iar ei sunt pacatosi.

            Dupa ce Cuviosul a ridicat pe oamenii care cazusera la picioarele lui si i-a pus sa sada, a inceput o minunata povestire.
            “Traia in Constantinopol un tanar cu numele Vasile. Era viclean, stricat si foarte rautacios. In fiecare seara mergea la locuri necinstite. Stapanul lui, pe care-l chema Patriciu, dimpotriva, era un om ales, milostiv, miluind si daurind cui avea nevoie, precum porunceste Scriptura. Vasile, slujitorul sau, avea optsprezece ani. Adesea stapanul sau il trimitea cu treburi, iar el, cu acest prilej, umbla prin locuri stricate, intinandu-si frumusetea trupului si a sufletului. Dar, Dumnezeu, Care nu voieste moartea pacatosului, iata cum a iconomisit mantuirea lui:
            S-a facut foamete in toata regiunea aceea. Cu foametea a venit si o iarna aspra, incat zilnic mureau in oras ca la o mie de oameni. Era asa de mare multimea mortilor, incat nici sa-i mai ingroape nu dovedeau. Si, fiindca bantuiau teribil foametea si gerul iernii, amandoua relele impreuna, stapanii erau nevoiti sa dea drumul slujitorilor si robilor lor. Ba unii, ajunsesera sa-si vanda si copiii, ca sa castige un ban pentru a-si cumpara mancare. Lucrurile fiind grele pentru toti, fireste erau si pentru Patriciu de care am pomenit si care a fost nevoit sa renunte si el la slujitorii lui. “Cu ce sa ma hranesc eu, copiii si slujitorii mei?” se gandea el, pentru ca avea multi.
            Astfel, impreuna cu ceilalti slujitori ai sai, a dat drumul si tanarului Vasile. Acesta, chiar din prima zi, si-a vandut haina intr-o carciuma si si-a mancat banii. Si in putina vreme si-a vandut si a cheltuit tot ce avea. In cele din urma a ajuns sa cerseasca , umbland de colo pana colo si jelindu-se. Asa de grozav a suferit de frig, ca mai sa-i inghete sangele. Si chinurile i se inrautateau din zi in zi. Acum insa, nu mai zicea nimic, ci numai slavea pe Dumnezeu, zicand: “Slava Tie, Doamne!”
            Cine ar fi putut descrie chinurile sau iutimea foamei si spaima cu care rabda vitejeste multumind lui Dumnezeu? A rabdat mult acest chin, pana cand, intr-o zi, a cazut epuizat intr-o ulita a orasului. Zacea suspinand, tremurand, aproape mort de foame. Din pricina gerului teribil ii inghetasera picioarele de tot, ii cazusera si degetele, pentru ca putrezisera vinele si nervii. Iar el, minunatul copil, cu adevarat imparat, piatra neclatita, stea luminoasa, pe toate le suferea fara murmur, ca un alt Iov, fara sa carteasca impotriva lui Dumnezeu. Il chinuia foamea, il sfasia frigul, ranile ii inghetasera, ca era gol si produceau nesuferita durere. Cu un cuvant, il cuprinsesera toate chinurile. Iar el continua sa slaveasca pe iubitorul de oameni Dumnezeu. Atunci, cu adevarat, nu era cine sa-i ajute, pentru ca toti isi jeleau lipsurile si greutatile lor.
            Dupa un timp, s-a intamplat sa treaca pe ulita un om credincios cu numele Nichifor. L-a vazut si i s-a indurerat sufletul. Indata a poruncit slujitorilor sai sa-l ridice si sa-l duca la casa sa. Acolo, cu mainile sale i-a pregatit pat, l-a culcat, l-a ingrijit cu toata inima si i-a randuit o slujnica sa-l ingrijeasca, fiindca avea neaparata nevoie de ajutor, de vreme ce tot trupul ii era ars de ger.
            Au trecut astfel, stand doua saptamani la Nichifor si a sosit ceasul ca Vasile sa calatoreasca spre Domnul si Dumnezeul sau. Era intr-o sambata pe la orele 9 dimineata. Cum se afla intins pe pat, ca de obicei, Vasile a inceput a sopti:
            “Bine, bine… au venit cei frumosi… Domnul v-a trimis… Bine ati venit!… Asteptati putin si mergem…
            – Hai degrab ca te cheama Domnul! – i-a zis cineva nevazut.
            – Va rog, bunilor prieteni ai lui Dumnezeu…, sopti iarasi Vasile, aveti putina rabdare… Un om mi-a imprumutat zece bani… si trebuie sa-i dau inapoi… Sa nu gaseasca pricina stapanul din vazduh, ca sa ma duca in adanc si sa-mi pierd sufletul…
            Atunci ingerii s-au oprit, pentru ca Domnul le poruncise sa-i ia sufletul cu oarecare bucurie si mangaiere. Indata credinciosul Nichifor a chemat un slujitor caruia i-a dat banii, poruncindu-i sa-i duca celui ai caruia erau. In clipa aceea Vasile a ridicat mainile, slavind pe Dumnezeu, Care este iubitor de oameni si si-a dat sufletul in mainile ingerilor.
            Vedeti, fiilor, a incheiat Cuviosul Nifon, cum voia lui Dumnezeu iconomiseste lucrurile pentru folosul nostru? Cerceteaza Preabunul razboiul launtric al fiecaruia si-i rasplateste pe masura. Pentru ca, adeseori se intampla ca pe dinafara omul sa se arate pacatos, dar inauntrul sau poate se osandeste pe sine fata de altii cu bunavointa si smerenie. Adica, multi inauntrul lor fac ceea ce este placut lui Dumnezeu, desi pe dinafara se arata pacatosi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfarsit nu-i lasa sa piara. Iar daca unii, pe dinauntru fiind plini de ura si rautate, lucreaza la vedere binele, nu le foloseste deloc. Pentru ca prin ei se zadarniceste lucrarea lui Dumnezeu.
            Acel tanar, Vasile, face parte din prima categorie. Fiinta lui era luminata de o lumina launtrica; compatimea pe toti pe care ii vedea ca sufera. Acesta era harul lui tainic, chiar daca la vedere acea unele pacate. De aceea Dumnezeu, la sfarsit nu l-a lasat sa piara, ci l-a mantuit in felul in care ati auzit.

       Atunci fratii au zis catre Cuviosul:
            – Intelepte si pline de invatatura au fost aceste cuvinte. Ne-am convins de ceea ce zice Domnul: Daca ramaneti intru Mine, si Eu voi ramane intru voi. De aceea, fiindca si sfintia voastra sunteti cu totul “in Hristos”, aveti in sine si Duhul Lui. De aceea va rugam, lamuriti-ne inca o nedumerire: cum se intampla ca intr-o corabie sa intre oameni de diferite locuri si din pricina unei furtuni sa se inece toti? Au fost oare predestinati toti sa aiba acest sfarsit amar?
            – Grea este intrebarea voastra, a raspuns Cuviosul. Numai Dumnezeu stie. Dar, cu ajutorul Lui, am sa va spun ceva in legatura cu aveasta.
            “Mai demult traia un corabier cu numele Teognost, care avea multe corabii mari cu destui marinari. Calatorea, facea comert, transporta oameni si facea tot ce cade in treaba unui marinar. Facea insa si multe nelegiuiri, care nu placeau lui Dumnezeu. Punea apa in vin, fura unele marfuri si altele. Daca vreodata se intampla sa aiba vreun calator bogat, marinarii nu ezita sa-i ia banii si sa-l arunce in mare; cu alte cuvinte, erau cu totul nemilostivi. Numai unul dintre toti, indata ce facea raul, se caia pentru un moment de nerusinata nelegiuire. Dar, stapanit de nenorocita obisnuinta, cand tovarasii sai imparteau castigul murdar, isi lua si el portia sa.
            Preabunul, Dumnezeu, Care doreste mantuirea noastra, a toturor, o astepta si pe a lor. Dar vicleanul diavol, nu se multumea de raul pe care aceia il faceau, ci ii impingea la si mai mari rautati.
            Cand insa Domnul a vazut ca nu se mai lasa de rele, ci tot mai mult fac rau gramadindu-si foc pe capetele lor, a hotarat ca sa-i piarda degraba; si, aceasta tot din iubirea de oameni, pentru ca sa nu-si ingreuneze osanda, traind pe pamant si nelegiuind. Si ascultati ce s-a intamplat:
            Intr-o zi s-au oprit in portul Seridos. Au vandut marfa din corabie si s-au inbarcat cu mult castig sa plece spre locul lor. Ajungand, au tras corabia la uscat ca s-o repare, cum fac de obicei corabierii. Dupa ce au terminat, s-au sfatuit intre ei sa mearga la Constantinopol. Unul din ei, insa i-a rugat, spunand ca nu poate sa mearga cu ei de data aceasta, deoarece ii nascuse femeia de trei luni un fiu si n-ar fi voit sa plece inainte de a-l boteza. Si, fiindca tovarasii lui il sileau, el a platit un alt marinar ca sa mearga in locul lui. Cel care ramasese acasa era acela despre care v-am spus ca, singurul dintre toti, cand facea o nelegiuire facea in adancul inimii lui putina pocainta.
            Deci, dupa ce ceilalti au plutit in larg, deodata s-a pornit ca din senin o furtuna teribila. Spaimantati, si-au continuat totusi calatoria cu multa atentie, dar in toiul zgomotului si a furtunii, ca si lovita de un toiag nemilos, corabia s-a sfaramat in tandari. Toti s-au scufundat in mare si s-au inecat. Lucru si mai infricosat este faptul, ca si cel care ramasese acasa sa-si boteze copilul, a cazut mort in aceeasi clipa cand tovarasii sai se inecau. Iar marinarul angajat, ce minune, s-a agatat de o scandura si a scapat. A sosit pana aici si a povestit totul cu de-amanuntul.
            Ce sa zici de toate acestea? Cum au pierit toti deodata? Este evident ca au fost pedepsiti de Dumnezeu pentru pacatele lor. Asa cum, toti impreuna facusera raul, asa impreuna suferisera teribilul inec. Cat despre cel ce murise acasa, este drept ca facuse, chiar si trecator, putina pocainta. De aceea si-a dat sufletul pe uscat, acasa. Dreapta judecata a lui Dumnezeu nu l-a lasat sa se inece cu tovarasii sai, ci i-a dat un sfarsit mai bun. Pe candpe corabierul angajat, Dumnezeu, care stia ca nu are nici o legatura cu facatorii de rele, l-a salvat cu scandura.
            De aceea, fiilor, sa fugim de pacatul cel prea rau, care a nascut si naste durerea si intreg noianul nenorocirilor neamului omenesc.

            Dupa toate acestea a mers la chilia sa. Vazandu-l lacrimand, l-am intrebat pricina, iar el mi-a zis:
            “Am vazut, fiule, cand m-am intors de la biserica, un om batand fara mila animalul sau asa de tare, ca bietul animal mugea tare inaintea omului si m-am intristat amarnic. Daca si animalele noastre, fie ele si cai, ne osandesc, ce vom face noi pacatosii in ziua judecatii, cand vom da seama de toate faptele noastre? Vom auzi atunci: Nu ai miluit, nu vei fi miluit! A intrat apoi in chilia sa, s-a intors spre rasarit, si-a ridicat mainile si s-a rugat:
            “Stapane Doamne, iarta-mi pacatele si ma invredniceste si pe mine iubirii Tale de oameni, ca sa ma pazesc curat de toata intinaciunea trupeasca si sufleteasca in toate zilele vietii mele. Doamne, Iisuse Hristoase, judeca pe cei ce ma judeca si imblanzeste pe cei ce ma razboiesc. Apuca arma cu pavaza si stai in ajutorul meu; scoate sabia si invarte-o inaintea celor ce ma mahnesc, zicand de-a pururi sufletului meu: nu te teme, mantuirea ta sunt Eu, Facatorul si Ziditorul tau! Sa se rusineze si sa se infrunte toti cei ce cauta sa ma inghita pe mine, faptura Ta. Da, Doamne, Iisuse Hristoase, spune aceste cuvinte robului Tau ca sa se bucure sufletul meu.
            Odinioara, slujitorul Tau Moise Te-a rugat sa inceteze dreapta Ta amenintare, gata sa se reverse peste fiii lui Israil. Insuti Tu, Doamne, si acum, auzi-ma pe mine pacatosul cu necurmata Ta indelunga rabdare. Harul Tau, Preamilostive, sa ma lumineze! Pacea Ta, mult Indurate, sa ma infieze in dar. Intelepciunea Ta, Intreit Sfinte, sa se reverse din gura mea; stiinta Ta, Nemuritorule, sa nimiceasca cugetele mele cele rele. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii! Mangaitorul, Duhul Tau sa ramana cu noi, care Te iubim, iubitorule de oameni. Pacea lui Dumnezeu Tatal, intelepciunea Fiului si harul Sfantului Duh sa se salasuiasca intru mine. Da, Preaputernice Doamne al puterilor ceresti, priveste spre mine sarmanul! Caci numai de la Tine am primit pana acum toate darurile si nu prin ostenelile mele…”
            Inainte de a-si termina rugaciunea si, pe cand zicea cu lacrimi aceste din urma cuvinte, a venit diavolul sa-l loveasca. Dar, n-a izbutit, deoarece marea putere a lui Dumnezeu intarea pe Cuviosul. Crapand de ciuda, vicleanul a strigat:
            “O, ompietritule cu inima, care cu viclenele tale vraji imi zadarnicesti toate mestesugurile mele! Ce sa-ti fac tie, care in tot ceasul mereu, ma birui cu ajutorul puterilor ceresti? O, cum imi nimicesti puterile mele! Vai si iarasi vai! Acela pe care l-am avut rob, mi l-a pus acum Nazarineanul stapan peste capul meu…”
            Apoi satana s-a facut nevazut, iar Nifon si-a urmat mai cu caldura rugaciunea sa:
            “Doamne Dumnezeul meu, Tu, Care ai umplut vazduhul cu aer si-l luminezi cu razele soarelui, umple si inima mea de dulceata Ta. Dumnezeule cel Mare si Infricosat, inaintea puterii Caruia se cutremura toate, pe Care Il slavesc serafimii cei cu cate sase aripi si heruvimii cei cu ochi multi, auzi-ma pe mine pacatosul si nimicul, si-mi lumineaza sufletul si trupul. Sa se umple inima, mintea si toate simturile mele de lumina cea cereasca. Arata-ma Doamne, vas curat, vrednic de salasuirea Sfantului Duh. Daruieste-mi curatia Ta, pacea Ta si intelepciunea si blandetea Ta, sfintenia si linistea Ta, Duhul Tau cel bun sa ma lumineze, ca un Dumnezeu bun ce esti si arata-ma mai pesus de necuratele patimi. Nu voi inceta, Doamne, sa ma rog cu caldura parinteasca Ta dragoste si milostivire. Tu ai facut sfintele si cerestile ostiri, Heruvimii si Serafimii, Tronurile si Domniile, Incepatoriile si Scaunele, Stapaniile si Puterile, pe Mihail si Gavriil, pe Rafail si Uriil si pe toti preacuratii ingeri, pe care singur Tu ii stapanesti. Iarta-ma pe mine, care, mult manii marea si necuprinsa multime a milostivirii Tale. Eu sunt putoarea pacatului, salasul patimilor, uraciunea care urateste intreaga omenire.
            Mantuieste-ma Stapane, de gheena si de foc, mantuieste-ma de scrasnirea dintilor, izbaveste-ma de tartarul cel inghetat, pentru ca a Ta este mila, sfinte fara de moarte, Parinte mai presus de ceruri. Si precum ai primit darurile lui Abel si jertfa lui Avraam, primeste si rugaciunea mea, pe care o strig cu glas de lauda in ceasul acesta. Ajuta-ma pe mine cazutul in stricata mea viata. Primeste-mi aceasta rugaciune la intelegatorul Tau jerfelnic, in Ierusalimul cel de sus. Pomeneste-ma, Doamne, totdeauna impreuna cu sfintele si cerestele Tale puteri, cele preafrumoase si smerite, de care asa de mult se bucura sufletul meu…”
            Atunci a strafulgerat in jurul lui o lumina din cer si a simtit o negraita mireasma. Si i s-a aratat Domnul Iisus Hristos, Care i-a zis cu adanca iubire:
            “Bucura-te, Nifone! Sa se bucure duhul tau si sa salte inima ta si sa se veseleasca simturile tale, caci Eu te voi mantui. Bucura-te dar! Am poruncit sfintilor ingeri sa te pomeneasca totdeauna, la toate jertfele pe care le aduc fara incetare Tatalui Meu. Asa cum si tu pomenesti in rugaciunile tale pe rand, toate cerestile puteri, asa si fiecare din ele pomeneste numele tau si se roaga Tatalui Meu Care se veseleste de ingereasca lor mireasma, ca sa te izbavesti de mestesugirile diavolului. Sa-mi fii recunoscator, deci ca ti-am dat acest dar! Bucura-te!”
            Zicand aceste cuvinte, Domnul S-a inaltat cu slava la ceruri. Iar dreptul, simtind o negraita bucurie, a ramas uitandu-se spre inaltime si soptind o profunda rugaciune de preamarire:

            “Sfant, Sfant, Sfant Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatalui, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii.
            Binecuvantat esti, Cel preaslavit si preainaltat intru toti vecii, dumnezeuiasca stralucire si pecete a lui Dumnezeu, Tatal. Unul esti Tatal. Cel fara de inceput si Fiul Care S-a nascut mai inainte de veci negrait din Tine, Cel ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina, prea vesela frumusete. Slava Tie, Dumnezeule, Cel mare si infricosat, pe Care Te cinsteste toata faptura, de care tremura toate, de care se bucura toate! Tu esti iubirea cea vesnica a Tatalui, vlastarul cel plin de seva purtatoare a tot binele. Tu, cu un semn misti zavoarele pamantului; Tu veselesti fetele ingerilor, cu mila dregostei Tale. Tu esti odihna Duhului, Tu esti ochiul urias neadormit, Dumnezeul meu si Om, Unul, dar si indoit: infricosat Fiu, frumusetea frumusetilor, Sfantul sfintilor, nemarginit si negrait. Slava Tie!…
            Tu stapanesti de la rasarit pana la apus si peste toate cele ce se afla pe pamant si in cer; Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Dumnezeu Care sustii toata faptura vazuta si nevazuta, Care conduci si chivernisesti, Care hranesti si adapi toata nenumarata faptura cu atotputernicia Ta.
            Deschide-voi gura mea si-Ti voi, vorbi, Dumnezeule intelepte si vesnice, nefacut, negrait, neajuns, nepipaita minte, cuvant, pace, dulceata mireasma, har, margaritar, stea, rasarit, stralucire, temelie, neinteles, lumina, adancul adancurilor, bogat care saracesti, putere, tarie, stapanire, neinceput, datator de viata, artist, creator neobosit, care randuiesti si strici, care inteleptesti si faci nebuni, atottiitor, stapanitor si Mire.
            Bucura-Te, Tu, Care mi-ai daruit cer si pamant nou! Cum sa Te numesc? Facator si creator al veacurilor? Cum sa Te chem? nemasurata dragoste a Tatalui? Cum sa-Ti zic Tie, Celui ce tii in palma Ta saraca mea pulbere? Sfinte, Intreit Sfinte, Te slavesc!… Amin!”
            Dupa aceasta slavoslovie si lauda, inima Cuviosului s-a veselit si s-a indulcit, cum nu se poate spune. Si, mai ales, fiindca a auzit de la Domnul ca a poruncit arhanghelilor sa-l pomeneasca in jerfa lor cea fara de sange si cereasca. De aceasta, mai ales, se  bucura Cuviosul, sarbatorea si se suia din slava in slava.

            Odata, am vizitat cinstita biserica a celui dintre sfinti Parintelui nostru Nicolae, care se afla langa palatul Aftonia. Cand am ajuns, Cuviosul a inceput a se ruga Domnului, laudandu-L si bucurandu-se de tainice vederi.
            Dupa ce s-a rugat indeajuns, l-am auzit vorbind cu cineva. M-am mirat, fiindca stiam ca nu mai intrase nimeni in biserica.
            Voiam sa aflu cu cine vorbea, dar nu l-am intrebat, deoarece, intre timp, a venit preotul si incepuse Sfanta Liturghie. In timp ce toti cei prezenti cantau, Cuviosul isi pironise privirea spre Sfanta Masa si asa se bucura, incat fata i se facuse ca trandafirul.
            Dupa ce incepuse slujba, Cuviosul si-a ridicat mainile si a inceput a se ruga cu multa caldura si putere. Apoi a fost cuprins de o dumnezeiasca rapire, incat dorea sa zboare langa Sfintele Taine. Dar, pentru a nu sminti pe cineva si din respect pentru sfanta slujba, si-a stapanit pornirea inimii si a ramas nemiscat la locul sau, slavind pe Dumnezeu.
            Dupa sfarsitul slujbei, pe drum, l-am rugat sa-mi spuna cu cine vorbea in biserica. Iar el, ca un parinte iubitor, n-a ascuns nimic de fiul sau. De aceea, fratilor si parintilor mei duhovnicesti, voi povesti tot ceea ce mi-a spus el, spre slava lui Dumnezeu.
            Acela cu care vorbea Cuviosul in biserica era ingerul care pazea Sfantul jertfelnic. Si, iata ce i-a spus Cuviosului:
            – De mult doream sa te vad pe cuviosia ta si ma rugam lui Dumnezeu sa vii o data aici sa te rogi si, cu acest prilej sa te cunosc si ma bucur cu placere de rugaciunea ta.
            – Dar, preasfinte, a zis cu mirare Nifon, de unde ma stii si cum de ai atata dorire ca sa vezi un batran putred de pacate?
            – De aceia te doream, a raspuns ingerul, ca sa-ti cunosc aceasta smerenie. Pentru ca despre aceasta am auzit chiar si in cer, ca Domnul nostru Iisus Hristos ti-a dat acest dar.
            – Dar cum ai auzit tu aceasta? Este cu putinta sa se vorbeasca in cer despre un lepadat ca mine!
            – Iti spun numai adevarul, iubite al lui Dumnezeu. Viclenie nu se afla in gura mea. Precum vezi, slujesc acest jertfelnic. Cand plec la altarul ceresc ca sa duc lui Dumnezeu rugaciunile crestinilor, ajung la urechile mele ceea ce ingerii lui Dumnezeu spun despre tine: ca Nifon este iubit de cel Prea Inalt pentru ca, cu adanca lui smerenie, face pulbere pe diavoli. Ca pomeneste in rugaciunile sale pe fericitele Puteri si, de aceea Domnul a poruncit la toti ingerii si arhanghelii sa-l pomeneasca neintrerupt la jertfa lor cea intelegatoare. Acestea le-am auzit despre tine in cer si de aceea aveam mare dorinta sa te cunosc. Iata deci, ce am auzit despre tine de la Domnul.
            – Asadar, preastralucite astru, aceasta spui ca le-ai auzit despre mine! Poate ca le-ai auzit despre un alt oarecare Nifon, deoarece despre mine numai acest lucru este adevarat: ca nu am facut nici un bine!
            Dupa aceasta insa, ingerul si mai mult a fericit smerenia batranului si s-a facut nevazut. Iar, Nifon, dupa plecarea ingerului vorbea intru sine: “Ia aminte, smerite Nifone, or fi bune si laudabile ostenelile tale, dar te asemeni cu o corabie plina de bunatati care calatoreste pe mare. Cine stie daca vei ajunge la liman sa te intalnesti cu Hristos sau te vei primejdui si-ti vei pierde buna incarcatura! Si atunci, o, ce nenorocire! Te asemeni si cu un ogor gata de seceris, dar cine stie daca vei ajunge la seceris sau daca pasarile cerului nu vor manca spicele, iar paiele, le asteapta focul. Acestea le vorbea in sine fericitul si s-a asezat in strana.

            Dar ce vedea cand a inceput Sfanta Liturghie?
            “A vazut coborandu-se foc din cer, care a a coperit jertfelnicul si pe liturghisitor, fara ca acela sa-si dea seama de acestea. Apoi, cand a inceput sa cante cantarea cea intreita, au coborat patru ingeri si au cantat impreuna cu el. La Apostol, s-a aratat preafericitul Pavel si indruma pe citet. Iar la Evanghelie, fiecare cuvant ce iesea din gura preotului era ca o flacara. Apoi, a iceput tainicul “Aliluia”. Atunci glasurile tuturor se impleteau ca o funie de foc care ajungea pana la cer.
            Putin inainte de Vohodul mare, cand trebuia sa iasa preotul cu Sfintele Daruri, vedea ca, odata se deschide cerul si se revarsa o negraita mireasma. Ingerii coborau cantand imne si slavoslovii Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Fiul Tatalui. Imdediat s-a aratat un prunc preacurat si preadulce la vedere. L-au adus heruvimii pe palmele lor si L-au asezat pe Sfantul Disc, unde se aflau Sfintele Daruri. In jurul Lui s-au adunat multime de ingeri imbracati in haine albe, care luminau cu frumusetea lor stralucitoare.
            Preotul, cand s-a apropiat sa ia sfintele pentru a face Vohodul mare, le-a ridicat si le-a asezat pe capul sau. Inainte mergeau doi heruvimi si doi serafimi, urmati de nenumarati ingeri, care cantau cu bucurie negraita cantari de lauda. Indata ce preotul a pus Sfintele Daruri pe Sfanta Masa, ingerii le-au acoperit cu aripile lor. Cei doi heruvimi stateau de-a dreapta iar cei doi serafimi de-a stanga.
            Dupa Crez, cand a binecuvantat Sfintele si a zis: Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant, Cuviosul vedea un inger ca ia cutitul si junghie Pruncul. Sangele il varsa in Sfantul Potir, iar Preacuratul Trup il taia tainic si-l aseaza pe Sfantul Disc. Apoi preotul a inaltat preacuratele Taine, zicand: “Unul Sfant, Unul Domn, Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal. Amin!”
            In acel moment, un crestina a intrebat pe sfant:
            – De ce zice Sfintele Sfintilor?
            – Ni se adreseaza noua, fiule si ne spune: “Cine este sfant, sa se apropie!”
            Atunci, acela care era neinvatat, a intrebat iar:
            – Si ce este sfintenia, parinte?
            – Uite, fiule, daca esti imoral sa nu indraznesti sa te apropii de aceasta Mare Taina. Daca batjocoresti si osandesti pe aproapele tau sa nu te apropii de Trupul lui Hristos. Daca ai dusmanie cu cineva, sa nu te atingi, ci, mai intai cerceteaza-te pe sine-ti cum esti si apoi apropie-te. Daca esti virtuos, mergi; daca nu esti, stai departe!
            Aceasta le-a zis inteleptul catre cel neinvatat si apoi a tacut, pentru ca deja preotul zisese: “Apropiati-va!”
            Acum Nifon observa fetele celor ce se impartaseau. Ale unora se innegreau si se faceau ca ala arapilor; ale altora, insa, straluceau ca soarele de indata ce primeau Sfantul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos. Vazand aceasta deosebire, a suspinat si a dat din cap.
            Ingerii urmareau in chip nevazut. Cand cineva credincios se apropia, ii puneau cununa pe cap. Cand insa, venea vreun pacatos, se intorceau de la el. Astfel, se impartasea cu nevrednicie si pleca cu totul innegrit.
            Dupa ce s-au impartasit toti, s-a facut sfarsitul in prezenta sfintilor ingeri si s-a terminat Sfanta Liturghie, atunci, din nou, Dumnezeiescul Prunc era intreg pe palmele Heruvimilor, care L-au ridicat la cer, asa cum Il coborasera, cantand cantari si laude.
            Aceste preaminunate lucruri, fratilor, le-a vazut Cuviosul in biserica si mi le-a povestit pe drum, pana am ajuns la casa noastra.
            Multe taine i-a descoperit Domnul. Daca le scria pe toate, cum zice si Sfanta Evanghelie, i se pare ca nici in toata lumea nu ar incapea cartile scrise. Amin. Numai putine voi aduce aminte, pentru slava lui Dumnezeu.

            De multe ori, Cuviosul pleca singur din oras si mergea in partile dinspre nord. Statea acolo intr-o desavarsita tacere, vorbind cu Dumnezeu. Totdeauna iubea singuratatea si uneori imi zicea, zambind:
            – Mari bucurii duhovnicesti ascunde linistea, fiule, si noi o lasam si locuim in gura diavolului, pierzand atatea minunatii pentru placerea vietii prezente.
            – Parinte, am intrebat eu, sfintia ta, care stralucesti cu harul lui Dumnezeu in acest oras, ce ai pagubit din aceasta?
            – Numai Dumnezeu stie, fiule, ca atata m-a ispitit satana incat, ca sa zic asa, ca om patimas ce sunt, mult m-a ostenit Domnul meu, Iisus Hristos, ca sa dezlipeasca gandurile viclene din mintea mea. Uneori, cu insasi gura Sa ma sfatuia si ma invata pe mine smeritul. Altadata, a trimis pe Duhul Sau in chip de porumbel alb, Care a stat pe umarul meu, soptindu-mi la ureche taine dumnezeiesti. Si cu toate acestea, vicleana obisnuinta ma tragea la pacat. Adeseori, venea fericitul Pavel si ma sfatuia sa ma feresc de patimile murdare. Astfel, cu multa sila m-au scos din gura balaurului. Am facut atatea fapte rele, fiule, ca numai Dumnezeu, singurul Atotputernic, a putut sa ma izbaveasca de ele. Eram inca tanar si robit de patimi.
            Intr-o zi, pe cand ma aflam intr-o biserica a Maicii Domnului, am fost cuprins deodata de spaima si frica si am auzit un glas care imi zicea: “Nifone, pana cand? Ajunge, multe rele ai facut!” Era asa de puternic glasul, ca tremura strana de unde eram si, m-a infricosat.
            Deci, fiule, daca Dumnezeu a spus despre mine ca sunt pacatos, eu ce sa mai spun? Si chiar de mi-ar fi dat atata putere incat sa creez un alt cer si pamant –  ceea ce nu este cazul – si sa-mi zice: “Iata lucrul lui Nifon!”, eu, socotind nelegiuirile mele, nu voi inceta a crede ca acestea m-au facut un diavol viclean.
            Cum, deci, imi spui ca traind in oras nu m-am pagubit? Daca ai sti faptele mele cele rele, n-ai mai sta o clipa langa mine. Inchipuieste-ti ca, odata am cazut intr-un pacat mare si insusi Domnul a venit sa ma alunge din biserica, amenintandu-ma ca nu ma voi mantui cu cele ce fac. Atunci, eu am cazut la Preacuratele Sale picioare si, sarutandu-Le, am zis cu glas indurerat:
            – Doamne, nici la nemarginita Ta milostivire nu voi gasi mantuire? Iar El, biruit de nemasurata Lui iubire de oameni, m-a ridicat si mi-a zis cu mila:
            – Da, vei gasi mantuire la milostivirea Mea, insa, ori de cate ori cazi, intoarce-te la Mine si zi cu smerenie: “Am pacatuit!” si Eu, te voi vindeca de patimi si-ti voi sta in ajutor. Asa mi-a grait Cel nemarginit in mila si negrait in milostivire si S-a facut nevazut.
            Aceste cuvinte ale Cuviosului au facut ca si inima mea sa se smereasca. Ma gandeam la ele si ziceam: “Vai de mine, ticalosul! Daca un luminator asa de mare are o atat de smerita parere de sine, cum ma aflu eu, care nici urma de virtute nu am?
            Acest obicei de a se socoti nimic inaintea lui Dumnezeu, il avea totdeauna sfantul. Umbland prin locuri singuratice, se ocara pe sine: “Ticalosule, nu-ti ajunge ca in oras intinezi pe oameni cu faptele tale rele, ai venit si aici in camp, sa umpli locul cu putoare si sa usuce iarba de pacatele tale?
            Atunci, se cobora cu mintea sa in iad si se lega pe sine impreuna cu satana, acolo jos, zicand: “Asa-ti trebuie, intinatule, te-am legat jos impreuna cu dracii, pentru ca sa intelegi ca ai facut lucruri mai rele decat ei!” Si curgeau lacrimi din ochii lui, pentru ca se temea sa nu fie vesnic in iad.
            Altadata, pe cand se gasea iarasi afara din oras, si-a ridicat mainile sa se roage. Deodata se deschid cerurile si vede pe Domnul, sezand pe scaunul slavei inconjurat de Apostoli si de multime de ingeri. A ramas uimit vazandu-i. Ar fi zburat ca o pasare, daca ar fi putut, arzand de dorul de a fi langa ei. Dar si aceia il priveau cu bucurie, zicand intre ei:
            Iata, iubitul nostru prieten Nifon, cu ce bucurie si dragoste ne priveste! Este drept ca si noi sa-l pomenim in sfintele noastre slujbe! Asa vorbeau preacuratii ingeri. Iar el, coplesit de dulceata, cand si-a revenit in fire, era plin de fericire si impletea laude si cantari in cinstea lor.
            “O, cat de mult iubesc sfintii ingeri neamul crestinesc! Ne ajuta la tot lucrul bun. Cum dar, sa nu ne bucuram de ei si sa nu-i dorim necontenit? Ei, care sunt pietre de mult pret, margaritare stralucitoare, frumusete mai presus de ceruri, flori nevestejite. Necontenit mijlocesc pentru noi si indupleca pe Iubitorul de oameni sa ne scape si sa ne izbaveasca de focul cel vesnic. Zi si noapte stau langa noi. Cand mancam, ne intaresc si ne apara; cand dormim, ne acopera cu aripile lor; cand lucram sau umblam pe mare si calatorim, se afla vesnic langa noi, ocrotitori si ajutatori in toate!…

CERBOAICA  SALBATICA

            Ce sa spunem despre virtutiile Cuviosului? Ii daduse Dumnezeu atata credinta si dragoste, incat ruga cu indrazneala pe Preamilostivul Dumnezeu si pentru idolatrii elini, pentru eretici si evrei, ca sa le deschida ochii sufletului sa vada si sa inteleaga intreita lumina a Sfintei Treimi. Atata smerenie si blandete ii daduse harul Sfantului Duh, incat se socotea ca intineaza lumea cu persoana sa. De aceea, cand vorbea cu cineva despre ceva de suflet folositor sau orice altceva, se socotea pe sine in mintea sa sub picioarele celui cu care vorbea. Vorbea cu inima zdrobita si cu duh umilit. Daca vreodata parea manios, cu greu rostea cuvant aspru, dar cu inima era plin de duhovniceasca miere.
            Ascultati o dovada minunata a virtutii sale, pe care am vazut-o cu ochii mei:
            Am mers odata in vizita la casa unui demnitar care avea mare evlavie catre Cuviosul Nifon. Acela, precum se obisnuieste la oamenii mari, avea o multime de cerbi, intre care era si o cerboaica salbatica din fire si agresiva. Daca se intalnea cu vreun om, se ridica in doua picioare si il lovea cu picioarele dinainte si cu capul. Deci, precum am zis, am mers odata la acel om bogat pentru folos sufletesc. Cum am intrat in curte, ne-am intalnit cu animalul care se afla tocmai pe unde trebuia sa trecem noi.
            Cand ne-a vazut ca venim, s-a aruncat asupra mea, caci mergeam inainte. Cuviosul, intelegand ca cerboaica era infuriata, a sarit repede intre noi ca sa ma apere. Si numai cat a atins-o cu mana, aceea s-a imblanzit ca o oaie. Vazand-o Sfantul ca s-a imblanzit si ca i se supune, i-a parut rau ca a lovit-o si a cazut la picioarele ei cu multa smerenie, zicand: “Am gresit, iertare, iertare, iertare!” La randul ei, cerboaica, vazand ce face Cuviosul, s-a rusinat si a luat-o la fuga, ca si cum ar fi fugarit-o cineva. Foarte mirat, atunci. ii zic Cuviosului:
            – Spune-mi, Parinte, de ce ai facut aceasta si te-ai smerit in fata unui animal?
            – Pentru ca sa inveti puterea tainica a smereniei si ca aceasta este toiagul cel mai mare al lui Dumnezeu. Cand ne smerim fata de toti si ne socotim pe noi insine foarte pacatosi, ca gunoiul, atunci coboara din cer acest toaig si ne sta in ajutor, zdrobind pe vrajmasii nostri, pe cei ce ne urasc, pe diavoli, pe fiare, totul. Dar cand incepem sa ne ingamfam, sa ne umplem de mandrie, de slava desarta, atunci toiagul se intoarce asupra capului nostru si ne loveste, ca sa ne pocaim si sa dobandim inima infranta si duh umilit.
            In momentul cand zicea aceasta, ne-am intalnit cu o batrana, care avea o falca umflata din pricina durerii de dinti. A inceput sa roage pe Sfantul ca sa-i aduca putina usurare.
            – Noi, mama, i-a raspuns Cuviosul, suntem oameni pacatosi si cu cuvantul si cu lucrul. Dumnezeu sa te miluiasca! A intrat apoi in biserica, a luat undelemn de la candela Macii Domnului si a uns umflatura. Indata batrana s-a videcat si a multumit din tot sufletul Milostivului Dumnezeu si robului Sau.

            Un crestin evlavios mi-a povestit minunata intamplare de mai jos: “Intr-o sambata seara, pe cand se ruga in pronausul bisericii Sfantului Atanasie, in timpul privegherii Duminicii, a venit si robul lui Dumnezeu, Nifon. Ca se obisnuia totdeauna sa se faca priveghere sambata spre Duminica, in bisericile sfintilor.
            Am vazut atunci, a continuat credinciosul, o multime de tineri imbracati in alb, mergand impreuna cu el, unii inainte, altii in urma, inconjurandu-l si bucurandu-se. Insa era, lucru infricosat ca cei dinaintea lui purtau o cruce, mare cat Cuviosul, care stralucea ca aurul curat. Cruci tot asa de stralucitoare se aflau la dreapta si la stanga, inaintea si in urma capului Cuviosului. Erau legate intre ele si-l inconjurau ca un zid. Cand Dumnezeu voia sa-l incerce cu vreo ispita, atunci crucile se departau si lasau o mica deschidere intre ele, pe unde vrajmasii puteau sa-si arunce sagetile lor.
            Multime de ingeri si de diavoli urmareau lupta. Cuviosul isi inalta mainile catre Dumnezeu cel Preainalt si cu mintea curata se inalta catre El si statea asa rugandu-se adanc. Iar satana, vazandu-l si temandu-se de mania lui Dumnezeu, a zis catre ostirea sa tremurand: “Sa fugim, baieti, de la acest Nifon, ca si-a ridicat mintea la cer si se roaga catre Cel Mare impotriva noastra. Sa ne ascundem mai inainte de a se cobora asupra noastra mania Lui si a ne chinui! Si indata s-au facut nevazuti.” Iar, fericitul, dupa rugaciune, s-a coborat pe pamant, venindu-si in sine si nemaiavand razboi, se bucura de Preabunul Dumnezeu, care-l acoperea. Atunci si ingerii plecau veseli, iar cinstitele Cruci se apropiau din nou inchizand intrarea si intareau pe Cuvios.
            De multe ori – a continuat omul povestirea – voind diavolul cu multimea de draci sa-l ispiteasca cu vreo patima, nu izbuteau nimic, caci asa cum eraingradit cu puterea Sfintei Cruci, Cuviosul radea si-i scuipa. Astfel, intunecatii diavoli fugeau rusinati, iar el si mai mult slavea pe Dumnezeu, Care ii daruise atata putere impotriva nevazutilor vrajmasi.

            Odata, pe cand se ruga si avea privirea atintita spre cer, a stralucit peste el lumina dumnezeiasca. Atunci i-a aparut un inger imbracat in alb, cu vesmant de diacon. Tinea o cadelnita de aur cu care a tamaiat intai spre cer si apoi pe Nifon. Deodata s-au deschis portile cerului si ingerii lui Dumnezeu urcau si coborau ca albinele, ducand sufletele oamenilor care mureau. Duhurile viclene din vazduh se sileau sa le prinda si sa le arunce jos, dar ingerii se impotriveau cu tarie, lovindu-i si salvand sufletele. Atunci vede Sfantul un suflet, inaltandu-se la cer; dar cand s-a apropiat de vama desfranarii, mai marele vamii a inceput s se agita cu mare manie.
            – Cu ce drept, striga el, luati voi acestiu suflet care este al meu?
            Ingerii insa, i-au raspuns:
            – Dovedeste-ne ce putere ai asupra acestui om.
            – Pana la moarte, a raspuns atunci diavolul, s-a tavalit cu voia in tot felul de necuratii. Si nu numai atata, ci si judeca pe ceilalti. Ce faradelegi mai grozave ca acestea vreti?
            – Da, au aprobat ingerii, era robit de aceste pacate, dar s-a lepadat de ele inainte de moarte.
            – Nu, nu-i asa cum ziceti voi, a strigat diavolul, ci a murit nepocait. Pana la urma suflare a facut faradelegi, fara sa-si spovedeasca vreodata pacatele. A fost si este al nostru in toate!
            Atunci, unul din ingeri, i-a zis:
            – Nu-i cazul, desigur, sa te credem pe tine, care esti cu totul cufundat in minciuna. Sa chemam pe ingerul lui pazitor si el ne va spune tot adevarul.
            L-au chemat, pentru ca ii pazise si trupul celui  mort pana la inmormantare si, indata ce a venit, l-au intrebat:
            – Spune-ne, frate, acest suflet s-a pocait de pacatele sale sau a murit cu ele? Spune-ne tot adevarul.
            Atunci ingerul a raspuns:
            – Eu nu sunt om, nici duh rau ca sa spun minciuni, dar va incredintez, inaintea lui Dumnezeu ca, din clipa cand s-a imbolnavit si chiar mai inainte, s-a gandit la moarte. A inceput atunci sa planga si sa-si marturiseasca pacatele sale preotului, inaintea lui Dumnezeu. Necontenit ridica mainile sale spre Cel Preainalt, cerand mila. Daca Dumnezeu vrea, il va ierta. Daca nu, slava judecatii Sale celei drepte!
            Auzind aceasta ingerii, au ras de diavol si smeritul suflet a scapat de cursa vrajmasilor sai.
            Dupa puntin, a vazut Sfantul alt suflet inaltandu-se. Diavolii il invinuiau mult, aducandu-i aminte, unul cate unul, cuvintele rele si injuraturile pe care le zisese oamenilor cand traia.
            Ingerii, dimpotriva, ziceau ca are unele nadejdi de mantuire. Deoarece, de pilda, adeseori cand se gandea sa faca vreun rau, indoit se caia, se ocara, si se osandea pe sine. Adeseori suspina cu amar si lacrima. Din cand in cand dadea si putina milostenie la saraci. Pe acestea avandu-le in vedere, ingerii luminii sustineau ca Dumnezeu va milui pe acest suflet.
            Atunci, diavolii infuriati au zis:
            – Acesta, in tineretea sa, a facut fapte necuvenite unui crestin; s-a intinat cu tot felul de pacate, chiar si sodomicesti. Unde mai pui mania si ura lui? Si lucru mai grav, a facut si ucidere. Deci, daca si acesta se poate mantui, atunci, luati din toata lumea pe toti pacatosii pamantului si mantuiti-i de-a valma. Ca, noi degeaba ne mai ostenim si ne tulburam!
            – Dar, necuratilor, pe toate aceste pacate ale tineretii le-a parasit si Dumnezeu l-a iertat. Iar cand a mai facut vreun pacat, l-a curatit prin spovedanie si pocainta. Deci, ce mai vreti, fiare salbatice? Sa fie osandit acest suflet? Cu neputinta, deoarece pacatele spovedite de oameni cu lacrimi si smerenie si pe care nu le-au mai facut, Dumnezeu le iarta. Tot pacatul descoperit se sterge. Numai pacatele nespovedite, pe care le iau cu ei, le pedepseste Dreptul Judecator.
           Astfel, ingerii au rusinat pe duhurile rautatii si au intrat pe portile cerului. A scapat, deci, si aceasta faptura a lui Dumnezeu din ghearele diavolilor si Cel ce da mantuirea in dar, i-a daruit si lui mantuire.
            Iarasi a vazut fericitul un alt suflet urcandu-se la cer. Acela era foarte credincios si temator de Dumnezeu. Toata viata si-o petrecuse in curatie, modestie si multe milostenii si era iubitor fata de toti. Demonii din vazduh il amenintau scrasnind din dinti, iar el, bietul, inspaimantat de grozavia lor, a alergat in bratele ingerilor care coborau sa ia alte suflete.
            Cand a ajuns la cer, acel suflet sfant s-au adunat in jurul lui multime de ingeri, care l-au imbratisat si sarutat cu dragoste, zicand cu bucurie: “Slava lui Dumnezeu, Care a izbavit si acest suflet de inficosatii si necuratii diavoli!”
            Era o bucurie sa-i vezi. Caci asa fac intotdeauna puterile ceresti; se bucura si se veselesc pentru tot crestinul care se mantuieste. Cand au ajuns la Tronul Harului, l-au adus la picioarele Domnului Iisus si El i-a invrednicit sa se inchine Tatalui Sau si sa se umple de Harul Duhului Sfant. Apoi l-a dat lui Mihail, mai marele asezamantului, ca sa-l conduca la vesnica odihna, ceea ce el a si facut.
            Mai jos, insa robul lui Dumnezeu a vazut cum diavolii tarau un suflet in iad. Era al unui rob care se spanzurase. In urma venea ingerul lui, tanguindu-se cu amar pentru pieirea lui si zicand cu lacrimi:
            – O, prea viclenii intunecati, care pun pe oameni sa faca toate relele! Iata, stapanul acestui rob, ascultandu-i pe acestia, se mania, il batea cu cruzime si-l lasa sa moara de foame. Iar el nenorocitul, s-a deznadajduit, a luat o funie si s-a spanzurat, facandu-se pe sine jertfa satanei. Vai mie, acesta pe care mi l-a incredintat la botezul sau Atottiitorul, ca sa-l pazesc, mi l-a rapit deodata spurcatul drac si l-a inghitit! Cum ma voi infatisa inaintea Domnului meu, eu intristatul si amaratul! Si cum ma voi uita la Facatorul meu, mahnit pentru pierderea acestui suflet?
            Pe cand zicea el acestea cu durere, a aparut un alt inger din cer, care i-a zis:
            – Tatal nostru, Domnul Savaot, iti porunceste sa mergi la Roma, unde acum se boteaza copilul unui ostas. Primeste-l si pazeste-l prin Duhul Sfant, care ti l-a dat odata cu Botezeu. Si eu voi pedepsi pe stapanul acestui rob, ca sa se invete sa nu se mai infurie, nici sa mai loveasca pe robii sai sau sa-i lase sa moara de foame.
            Acestea le-a zis ingerul din partea lui Dumnezeu si s-a inaltat la cer, iar celalalt a plecat la Roma, dupa porunca lui Dumnezeu. In acea clipa, Nifon vede un suflet care era dus cu multa tulburare. O multime de diavoli strigau si se sileau sa rapeasca nefericitul  suflet. Era sufletul unui cleric care traise o viata necinstita. Ba si ucidere facuse! Slujbele le scurta si pe cele randuite nu le facea. Banul bisericii il cheltuia pentru petrecerile ce le facea cu tovarasii sai.
            Nenorocitul suflet nu a putut trece mai departe de vama a patra. Diavolul si-a intins cu furie mainile, l-a smuls de la ingeri si l-a aruncat la pamant. Apoi l-au luat in primire alti diavoli, l-au coborat in adanc si l-au predat mai marelui intunericului ca sa stea acolo legat, cu sufletele pacatoase asemenea lui, pana in ziua invierii de obste. Dupa aceea, intunecatii si necuratii, se laudau si se mandreau intre ei, zicand:
            – Iata, am biruit si clerici de-ai Nazarineanului si i-am pus sub picioarele noastre!
            Atunci, unul din ei a zis cu tristete:
            – Ce ne mai laudam ca am castigat un nenorocit! Iata, sunt o multime de preoti care stralucesc in virtute si de care nu putem nici sa ne apropiem. Daca n-ar avea semnul Crucii in fata si in spate si in jurul lor, si ajutorul lui Iisus, atunci ai vedea puterea noastra. De ce sa ne temem de lemnul pe care a fost pironit Nazarineanul? De semnul caderii celei mai de jos?
            – Nu ne temem de lemn, ci de infricosatul traznet care tasneste din el. Si ce este mai rau, nu numai din lemn iese traznetul care ne arde ci si cand crestinii se pecetluiesc cu acest semn!
            Atunci alti demoni au zis cu rautate:
            – De unde ai invatat tu toate acestea?
            – Este in Constantinopol un neimpacat dusman al nostru, care se cheama Nifon. L-am ispitit din tineretile lui si eu si altii de-ai nostri. L-am luptat zile intregi cu ispite si asa de tare l-am aprins incat in cele din urma a cazut in pacat. Eu insumi i-am scris caderea lui cu multa mandrie. Acela, insa, indata s-a pocait, a inceput sa se osandeasca pe sine si sa se tanguiasca: “O, de acum viermii imi vor manca trupul! La amara pedeapsa voi fi aruncat! Vai de mine, pacatul acesta ma arunca in foc!” Si, zicand acestea, s-a facut furios ca un nebun.
            Noi am ras in ciuda lui, dar el, foarte bine cunostea viclesugurile noastre si a strigat: “Acum o sa va arat eu, spurcatilor diavoli! S-a ridicat indata si a facut asupra noastra semnul Nazarineanului. Si vai, un foc a trecut prin inimile noastre si am disparul de groaza intr-o clipa! Numai unul din noi a indraznit sa stea mai departe, ca sa vada ce face. L-a vazut intrand repede in biserica, a facut trei metanii si a zis: “Doamne, eu sunt om pacatos, tanar de ani, care se lupta cu patimile si cu aprinderea carnii. Nu-mi socoti acest dintai pacat, Tu esti Domn si Stapan si poti ierta numai cu cuvantul greselile mele”.
            Numai cat a rostit aceste cuvinte si un inger l-a si incununat pentru cainta lui. Pe langa toate acestea, a continuat diavolul, acela, infuriat asupra trupului sau, a inceput a se palmui peste obraz cu toata puterea. Apoi, iarasi si-a ridicat mainile la cer si se ruga lui Dumnezeu, zicand:
            “Infricosatule Dumnezeu, Tu care ai nascut pe Fiul Tau Cel Unul nascut si stapanesti toate cu infricosatul Tau Duh, auzi-ma pe mine necuratul si pedepseste pe nelegiuitii care rad de mine. Pentru ca numai Tu esti fara de pacat, iau eu sunt intinat si stricacios”.
            Atunci ingerul care il incununase, a luat indata o funie si ne-a legat pe toti la un loc. Apoi, luandu-ne unul cate unul, ne-a batut cu mii de lovituri. De urletele si vaiurile noastre s-a speriat lumea. In timp ce ne lovea, zicea: “Sa nu mai aiba vreodata pricina robii lui Dumnezeu de a se lovi peste cap!
            Dupa ce ne-a chinuit indeajuns acel nemilostiv inger, ne-a slobozit cu nenumarate suferinte. Si, de atunci oriunde vad pe acest Nifon, ma fac nevazut, pentru ca ma tem de lemnul Crucii.
            Cand si-a terminat diavolul de spus peripetiile, ceilalti au inceput sa-l batjocoreasca si sa-l numeasca: nenorocit, ticalos, si fricos. Nifon, care asculta cele ce ziceau necuratii diavoli despre el, radea de ei.
            Dupa putin, vede un inger care cobora spre Constantinopol. In maini tinea o sabie de foc. In acel ceas, cineva tragea sa moara si se chinuia jalnic. Era un camatar nemilostiv. Pe deasupra, barfise mult pe Nifon. Il facea eretic si fatarnic. Zicea, de ce face cutare si cutare lucru? De ce graieste asa si asa? Nu se vedea ticalosul pe sine, ci se ocupa de altii…
            A venit, deci, ingerul focului, si a stat langa patul lui, uitandu-se spre cer, ca si cum astepta ceva si, intr-adevar s-a auzit un glas: “Loveste degraba pe antihrist si desfa cu sila stricatul suflet din legatura trupului. Cat a trait acest nebun, niciodata nu a implinit voia Mea, ba si pe robul Meu Nifon l-a osandit. Loveste-l cu putere! Sa nu mai sugrume pe saraci cu camataria lui!”
            Cum a auzit acest glas, infricosatul inger a lovit cu toata puterea pe ticalosul camatar, care indata si-a dat sufletul, scrasnind din dinti si racnind din adancul sau. Si ingerul i-a luat sufletul si l-a dus in chinuri groaznice, coborandu-l la iad…
            Atunci, Sfantul Nifon si-a revenit in sine. Inmarmurit si mahnit de cele ce vazuse, cugeta si zicea intru sine: “O, cata ticalosie se ascunde in noi, nevrednicii si pacatosii! Cat de jalnic si de amar ne terminam viata! Si apoi vine judecata si infricosatul foc, unde mergem pentru vesnicie. Cu tot dinadinsul trebuie sa ne grijim de mantuire, silindu-ne spre bine. Numai asa vom bineplacea lui Dumnezeu de nu vom calca poruncile Lui! Si, indata a inceput sa se roage:
            “Doamne Dumnezeul meu, in Tine imi pun nadejdea mea; izbaveste-ma de cei ce ma prigonesc si ma mantuieste. Daca nu ma izbavesti si nu imi mantuiesti Tu, Hristoase, sufletul cu Duhul Tau cel Sfant, il va rapi vicleanul stapan al intunericului, leul care mugeste. Fericit este tot cel ce asculta de Tine, Care Te-ai facut sarac si neputincios pentru mantuirea noastra. Pentru ca il vei izbavi in ceasul mortii de duhurile rautatii, care sunt vamesi rai si judecatori nedrepti si cercetatori nemilostivi si cauta sa inghita bietul lui suflet. Izbaveste-ma, Stapane infricosat si Atotputernic, Care misti toate si de care se cutremura toate! Mantuieste de acesti tirani neamul nostru crestinesc! Miluieste, sfinte, pe cei ce si-au pus nadejdea intru Tine si iarta pe cei ce pacatuiesc greu si amarasc necontenit milostivirea Ta!
            Se gandea cu lacrimi la nefericitul acela camatar, caruia ii luase sufletul acel inger razbunator cu sabia sa de foc. Cugeta cat de amarata moarte avusese, fara nici un ajutor de la Dumnezeu, desi, din dobanda din care o lua, dadea cate ceva la saraci. Pentru ca, precum spunea Nifon, cand se chinuia nefericitul lui suflet, camatarul a strigat: “Adu-ti aminte, Doamne, de milostenia pe care am dat-o saracilor!” Dar, s-a auzit un glas care i-a zis:
            “Da, nevrednicule, ai baut sangele saracilor si ai adapat cu el alti saraci, pentru aceasta sa te mantuiesc? Sau pentru ai clevetit pe cel ce Imi slujeste Mie? Acesta, zi si noapte se roaga pentru pacatosi, ba si pentru tine nu inceteaza a ma ruga. Iar tu, de ce l-au vorbit de rau? Invata deci acum, ca nu trebuia sa judeci pe nimeni!
            Pe toate acestea le-a povestit Nifon cunoscutilor sau, sfatuindu-i:
            “Luati aminte, fiilor, sa nu judecati pe cineva, mai ales cand acela este si el om al lui Dumnezeu. Va rog, paziti-va de acest pacat! Uitati-va la voi si va vedeti pacatele voastre. Din aceasta simtire, degraba vom putea trece la pocainta. Unii din robii lui Dumnezeu sunt vaditi, altii necunoscuti. Pe cei ce au curajul  sa se faca vazuti, ii judeca multi, dar vor fi aspru pedepsiti in ziua judecatii.
            Dumnezeu, pe cei ce dispretuiesc slava omeneasca, ii pune inaintea tuturor sa marturiseasca cu indrazneala credinta lor si sa foloseasca pe multi: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, le zice, ca vazand aceia faptele voastre cele bune sa preamareasca pe Tatal vostru, Care este in ceruri. Dimpotriva, celor inclinati spre slava desarta le zice: Cei ce fac faptele dreptatii pentru a placea oamenilor si nu Mie, amin va zic voua, si-au primit plata lor. Pentru ca cel ce se mandreste, nu va fi miluit. Avand deci, fiilor, acestea inaintea ochilor, sa nu judecam pe nimeni si sa nu luam aminte la cel ce vorbeste de rau, fie ca judeca pe un drept sau pe oricine altul. Nu judecati ca sa nu fiti judecati ne porunceste Domnul. Tu, care stai pe tron sa nu dispretuiesti pe robul Tau, ca nu cumva in el sa se afle Duhul lui Dumnezeu si sa te faci astfel, fara sa stii, luptator de Dumnezeu!
            Zicand acestea Cuviosul, inca o data i-a rugat pe ucenici sa se vada fiecare pe sine si sa nu judece pe nimeni si nici bani cu camata sa nu dea. Pentru ca ce-i foloseste omului sa se numeasca crestin, daca are multi bani si-i da cu camata? Acesta, in primul rand, nu-si pune nadejdea in Dumnezeu; al doilea, este inchinator la idoli; al treilea, sufera de iubirea de argint si, zi si noapte este chinuit de griji. Nici somnul nu-l prinde, iar la urma vine si moartea. O, ce nebunie!…

            In acel moment a venit cineva si i-a zis:
            – Ai aflat, parinte, ca fiica cutarei doamne, care ti-a facut bine, sufera de o boala grea? Daca poti, mergi degraba sa o miluiesti, pentru ca aproape isi da sufletul.
            – Eu sa o miluiesc? Ce spui, fiule? l-a mustrat sfantul. Numai Dumnezeu are mila! Daca un orb conduce pe un alt orb, cad amandoi in prapastie. Totusi sa mergem, pentru ca Hristos a zis: Bolnav am fost si M-ati cercetat.
            Indata ce a ajuns la bolnava, a lacrimat si a inceput a se ruga in taina. In timp ce Cuviosul se ruga, bolnava care era pe moarte si-a ridicat mainile spre Dumnezeu. Oamenii care erau de fata au inceput a zice: “Doamne, miluieste!” si indata, cu ajutorul lui Dumnezeu, boala a disparut, fata si-a facut cruce si slavea pe Dumnezeu. Frica a cuprins pe cei de fata si au multumit preabunului doctor al sufletelor si al trupurilor.
            De aici, Nifon a mers sa viziteze o alta sora, care il cinstea mult si care ii slujea adesea. Si aceasta era grav bolnava si se ruga lui Dumnezeu ca sa se faca bine cu rugaciunile Cuviosului. Arunci Nifon i-a zis:
            – Mai de graba sa multumesti lui Dumnezeu, fiica mea, pentru ca Dumnezeu pe cine iubeste il cearta si bate pe fiul care il primeste. Dar pentru ca vrei sa gasesti sanatatea si o doresti mult, iata, maine dimineata vei fi bine la picior. Pentru aceasta sa multumesti Domnului Hristos!
            Zicand acestea, a plecat si in adevar bolnava, cu harul lui Dumnezeu, a doua zi dimineata a fost sanatoasa si a multumit singurului izbavitor si doctor adevarat.

            Abia ajuns la chilia sa, i-au adus Cuviosului Nifon un alt bolnav, care se numea Nicon.
            – Sunt bolnav, se tanguia el, madularele imi sunt paralizate si cartesc. Am cheltuit mult cu doctorii si, precum vezi, nu m-am folosit. Te rog, cere lui Dumnezeu sa-mi dea vindecare.
            – Limba ta, fiule, si cugetul tau cel rau ti-au pricinuit toate acestea! l-a mustrat sfantul. Ai fost un stricat, pornit spre betie si spre osandirea si ponegrirea altora. Apoi, ai fagaduit lui Dumnezeu ca te faci monah si nu ti-ai tinut fagaduinta. Ai mers pana acolo ca te-ai intors la relele cele dintai. Pentru toate acestea, Iubitorul de oameni Dumnezeu, ti-a trimis o mica pedeapsa, aceasta paralizie. Daca o rabzi fara cartire, cu pocainta si spovedanie, Dreptul Judecator te va milui in ziua judecatii. Nu ti-e de folos, fiule, sa te faci bine, ca nu cumva acum vindecat, in viata viitoare sa te inghita focul. Fiindca vad ca si scris deasupra capului tau: Moarte grabnica, Doamne ajuta!
            – Ce vrea sa spuna, parinte, acest “Doamne ajuta!” a intrebat paraliticul.
            – Ajuta ca sa nu se piarda sufletul, a explicat sfantul. Pentru ca si acum ai ramas in aceleasi patimi. Deci, nu mai judeca, fiule, te sfatuiesc acest lucru. iti doresc mantuirea si vreau sa te indrept cu aceste sfaturi.
            – Ai toata dreptatea, a raspuns acela, dar ce sa fac? Trebuie multa sila ca sa le tai pe toate acestea, iar eu sunt bolnav si cu sufletul si cu trupul.
            – Nu stii, i-a zis sfantul, caci cu sila se ia Imparatia cerurilor si ca “silitorii o rapesc pe ea”? Posteste si roaga-te! Putin timp mai ai. Moartea este aproape! Nadajduiesc, insa, caci prin milostivirea lui Dumnezeu vei avea calatorie buna.
            Trebuie sa mai stii ca patimile sunt diavoli si nu fug decat cu rugaciune si cu post, dupa cuvantul Domnului. Cu aceste arme, deci, intrarmeaza-te si tu impotriva lor si ii vei birui.
            Cu aceste sfaturi l-a parasit in pace. Iar paraliticul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a facut ceea ce i-a zis sfantul si dupa putine zile a calatorit spre cer. Iubitorul de oameni i-a primit intoarcerea lui mai mult decat primeste pe cei ce imbatranesc in nevointa.