Despre luarea-aminte in ceea ce priveste citirea cartilor Sfintilor Parinti despre viata monahala
Cartile Sfintilor Parinti despre viata monahala trebuie citite cu mare chibzuinta. Se pare ca monahul incepator nu poate nicidecum sa adapteze cartea la situatia proprie, ci se lasa furat, de obicei, de orientarea cartii. Daca acea carte cuprinde sfaturi despre linistire (isihie) si arata imbelsugarea roadelor duhovnicesti care pot fi dobandite in pustie, si in incepator se iveste intotdeauna dorinta foarte puternica de a se insingura in isihie intr-o pustie nelocuita. Daca se vorbeste in carte despre ascultarea neconditionata sub calauzirea unui Parinte purtator de Duh, si in incepator apare totdeauna dorinta unei vietuiri foarte aspre in deplina ascultare fata de staret. Dumnezeu nu a lasat pentru vremea noastra nici pe unul, nici pe celalalt dintre aceste feluri de vietuire.
Cartile Sfintilor Parinti scrise despre acestia, il pot insa, inrauri atat de puternic pe incepator, incat acesta, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei sale, se hotaraste cu usurinta sa paraseasca locul petrecerii sale, de unde are totul la indemana spre a se mantui si a spori duhovniceste prin implinirea poruncilor evanghelice, si aceasta, de dragul visului de neimplinit al vietuirii desavarsite, care se zugraveste in culori vii si ademenitoare in inchipuirea sa. Sfantul Ioan Scararul spune in Cuvantul despre isihie: “In trapeza bunei obsti se afla intotdeauna un caine oarecare, ce incearca sa rapeasca din ea o bucata de paine, adica sufletul, iar apoi fuge, tinandu-l in gura, si il mananca intr-un loc insingurat” (Cuvantul 27).