VIAȚA DIN TRECUT
A LUI ILARION CEL TÂNĂR

Trecură și cele trei zile de post cu ajun, cu canon anume rânduit, cu multă rugăciune și priveghere. Ucenicul ieși din ele parcă mai luminat, mai frumos, și mai tare în hotărârea lui. Pafnutie, după canon părea mai îngândurat. În priviri i se coborâ ca un văl subțire, cenușiu. În vremea celor trei nopți de pregătire aproape nu dormise. Când ațipea tresărea scurt, bătut de vedenii. I se arătă, între altele, și cerbul acela din țarcul din poiană. Nu știa din ce pricină nu-l mai părăsea o neliniște, care-l furnica mereu.
— Iată-ne trecuți și peste vremea închinată lui Dumnezeu. Acum să-mi mărturisești, fiule, cum te-ai hotărât?
— Hotărârea mea e nestrămutată, moșule: rămân aici. Așa-mi spune inima să fac.
— Pentru totdeauna?
— Până la moarte.
Moșneagul nu păru că se bucură de răspunsul acesta. Totuși zise:
— Prea bine, Ilarioane. Dar înainte de a te lega și a face jurământul, eu, povățuitorul tău, trebuie să știu cine ești. Până acum ai ocolit mereu răspunsul, și n-am prea stăruit nici eu. Credeam că va veni clipa când de bună voie vei spune cine ești. Dar ai tăcut mereu. Acum însă, nu mai poți tăcea. Ești nu în clipa când începi proba pentru o viață nouă, ci cănd chiar intri in ea. Proba e o încercare. Grea sau ușoară, trece. Dar viața nouă începută odată, nu mai se sfârșește decât în moarte. Așa că trebuie să rupi cu desăvârșire și pentru totdeauna, cu trecutul. Și pentru asta trebuie să mărturisești acest trecut, și apoi să pui o piatră de mormânt peste el. Așa e legea, aici la munte, din bătrâne vremuri.
Ucenicul, după cum înainta în cuvânt pustnicul, se întrista tot mai tare.
— Credeam că mă vei scuti de acest canon, părintele meu, zise el cu tristețe.
— Nu pot să stric obiceiul din bătrâni, fiule. Apoi trebuie să-ți mărturisesc că, în cele trei zile de rugăciune, mereu m-a neliniștit această întrebare: “Cum vei lega tu pentru schimnicie pe cineva al cărui trecut nu-l cunoști?” Socot că neliniștea aceasta Dumnezeu mi-o trimite, după cum m-am rugat ca să mă lumineze.
— Poate cuvioșia ta nu are destulă încredere în mine? Poate bănuiești că am fost hoț sau tâlhar, deși eu nu mint, și ce am mărturisit până acuma n-a fost decât adevărul.
Pustnicul se intrista.
— Eu cred tot ce mi-ai spus, Ilarioane. Știu că nu minți. Cum aș crede că ai fost hoț și tâlhar? Dar chiar dacă ai fi fost, odată ce ți-ai schimbat viața și te-ai curățit de păcate prin spovedanie, poți rămâne un veac în munte. Dumnezeu nu privește la fața omului. Tâlharul de pe cruce pocăindu-se, s-a mântuit, iar arhiereul Caiafa s-a osândit. Nu despre asta e vorba. Și neliniștea mea nici c-a pornit din asemenea bănueli, care nu-și au rostul aici la peșteră. E nevoie însă de a-ți cunoaște viața din alte pricini.
— Mult aș fi dorit, părintele meu, să scap de asemenea mărturisire, suspină ucenicul. Pafnutie îl privi cu înduioșare și zise:
— Drept să-ți spun, nu înțeleg pentru ce. Spovedania asta te umilește? Ești mândru și acum? Trufia nu s-a depărtat îndeajuns de tine? Dacă aceasta e pricina cu atât mai vârtos trebuie să te descoperi, pentru a izbi încă odată în mândrie.
Ilarion se întristă și mai mult.
— Nu din prieina seme~iei mi-e greu, părintele meu. Nu despre mine e vorba, ci despre alții.
— Hai? Cum ai spus? întrebă repede pustnicul, neînțelegând ce vrea să zică.
— Dacă ar fi ca în povestirea vieții mele să vorbesc despre mine numai, mi-ar fi ușor, și acum, chiar o plăcere. Căci cele două rele mari ce m-au robit, d-ta le cunoști de mult lenevirea și semeția. Va trebui însă, povestindu-mi viața, să vorbesc, mai ales de alții.
— Ei, vei vorbi și despre ei, și pace bună.
— Dar nu voi putea vorbi decât rău, despre ei, părintele meu. Și mie nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc de rău pe alții. Mai bine tac. Iar acum mi-e și mai greu să descopăr păcatele altora.
Și va trebui să le descopăr, moșule, dacă e să-mi spun povestea vieții mele.
Pustnicul îl ascultă mirat. “Auzi tu, pricină!” Așa de sus s-a suit pe scara desăvârșirii încât poate spune asemenea cuvinte? Dar zice că nici mai înainte n-a vorbit de rău pe nimeni! Poate de mai de mult e un ales al lui Dumnezeu”.
— Când spui din datorie, și spui numai adevărul, nu e nici un păcat, fiule, să vorbești despre altul ceea ce este: Nici eu ascultând, nici tu povestind, nu vom avea nici o plăcere în asta. Iar aceia despre care vei vorbi, nu vor suferi nici o micșorare. Povestea va rămâne moartă aici la peșteră.
Ucenicul înclină capul.
— În ucenicie mi-ai datorat ascultare. Mi-ai dat-o și bine ai făcut. De aici incolo, în viața de pustnic, sub grija mea, îmi datorezi ascultare și mai mare. Fără ea, nu poți rămâne aici. Și tot pentru ea, dacă va trebui să pleci, vei pleca.
— Dar nu este vorba să nu te ascult, părintele meu. Vorba e că tare mă doare sufletul să vorbesc rău despre oameni cari…
— Dar înțelege odată că aici nu poate fi vorba de păcat.
— Sunt și lucruri care nu sunt păcate, moșule, și e greu să le spui.
Vorbind așa două lacrămi îi picurară din genele lungi. Bătrânul le văzu și tresări.
— Dacă ți-e greu azi, poți lăsa mărturisirea pe mâine.
— A, nu, moșule. Dacă trebuie să o fac, apoi o fac acum.
Urmă un lung răstimp, de tăcere. Erau amândoi în poiana de lângă peșteră, nu departe de mormântul lui Ilarion cel bătrân. Ucenicul își tot căuta un loc potrivit, se întorcea de pe o parte pe alta. În urmă se lăsă pe spate, cu ochii în cer, și începu să povestească. La început cu mare anevoință, căutând mereu cuvintele. Dar pe cât înainta, se făcea tot mai stăpân pe glas și pe vorbe. Se părea, de la o vreme, că nici nu mai povestea pentru pustnicul de lângă el, ci pentru sine însuși.
— M-am născut, moșule, acum douăzeci și trei de ani din părinții Ion Preda și Veronica Suru. Părinții mei își au amândoi obârșia în vremuri vechi, coborând din neamuri de mari boieri. Mulți dintre strămoși sunt însemnați în hrisoavele domnești și în hronicele cele bătrâne, din vremurile de slavă ale țării. Mulți au căzut pe câmpurile de luptă cu Lehii, cu Tătarii și cu Turcii. Unele din mormintele lor, astupate cu lespezi pline de slove, le-am văzut și eu prin bisericile care sunt ctitoriile lor, și unde numele lor sunt pomenite până azi la sfintele slujbe.
Eu m-am trezit copil, la un conac mare în mijlocul unei moșii. Argații noștri erau nenumărați, ca și turmele de vite albe, ciopoarele de oi, stavele de cai. Am văzut, după ce am mai crescut, stupina cu cei patru sute de stupi. Am văzut și via de zeci de pogoane, ea singură cât o moșie. După ce am crescut mai mare am fost și la celelalte moșii ale noastre, opt la număr. Și acolo iar sate întregi de argați, ciopoare de oi, turme de boi. Pe toate le chivernisea tata cu ispravnicii lui. Era om harnic și aspru, și ținea în bună rânduială moșiile.
Iar eu, de când am răsărit și am început să înțeleg câte ceva, m-am simțit legat de măicuța. Era frumoasă ca o icoană, dar o vedeam mereu supărată și adeseori, când credea că nu o bagă de seamă nimeni, plângea. Plângea nu așa cum se plânge, ci se scutura cămașa pe dânsa. Când mă întâlnea pe mine, după asemenea plâns, mă lua în brațe, mă strângea la pieptul ei să mă înădușe, mă săruta și iar i se umpleau ochii de lacrimi. Era mereu supărată și-mi părea că se teme mereu de ceva. Tata vorbea cu ea aspru, dar de cele mai multe ori, nu vorbea. Îi arunca vreo privire peste umăr. Peste zi rar era acasă. Adeseori nu venea nici nopțile.
Mama îl aștepta până în ziua albă. Adeseori când tata sosea în zori, era beat, și văzând-o pe mama trează, o lua la bătaie.
De mic copil, văzând așa trai, și multe lucruri neînțelegându-le, m-am închis în sufletul meu. Am ajuns un băiat tăcut, care cu ziua de cap, nu făceam nimic, ci numai mă gândeam. Un junghi rece îmi intră în inimă de când am văzut-o mai întâi pe mama plângând. Iar când a bătut-o mai întâi în fața mea, am crezut că mor.
Mă gândeam, cu ziua de cap, pentru ce se poartă tatăl meu așa de rău și de sălbatic cu mama? Ea era așa de bună, de blândă, de harnică și de frumoasă, încât în copilărie adeseori credeam că ea este însăși Maica Domnului, pe care o cunoșteam din icoana cea mare din biserica zidită de strămoșii mei.
Ea mă învăță de mic, toate rugăciunile și tot ea mi-a descoperit mai întâi taina scrisului și a cititului. Citea și scria cu mare ușurință, și vorbea și două limbi străine. De cele mai multe ori când rămâneam numai cu ea, și mă purta în tainele slovei, părea că-și uită de durerea sa, se înveselea și se lumina și râsul ei argintiu umplea casa. Cânta uneori cu un glas decât care nu am auzit altul mai dulce și mai plin de mângăiere. Mă lua în brațe și alerga cu mine prin toate camerele răcoroase. Mă înădușea cu săruturile și-mi zicea mereu:
— Puiul meu! Viața mea!
Am învățat repede și cu bucurie și rugăciunile și slova. Iar mama, după fiecare lecție, mă ridica până în grindă și iar mă săruta, zicând aceleași vorbe:
— Puiul meu! Viața mea!
Când, pe nesăbuite, se auzea deodată tropot de cal apropiindu-se, mama tresărea ca deșteptată din vis, ca arsă de foc, și alerga la geam.
Se schimba într-o clipă și la față și la glas. Îmbătrânea. Și adeseori am văzut-o cum îl așteaptă pe tata, tremurând.
Dar el nici nu o lua în seamă intrând în casă. Poruncea mâncare și băutură. Mânca tăcut. La început stăteam și eu și mama cu el la masă, dar mai târziu mânca numai singur.
Mie îmi vorbea rar. Și totdeauna era nemulțumit că nu cresc destul de repede, și sunt slab. Învinuia pe mama că nu are grije de mine. Mie nu-mi spunea niciodată pe nume, ci îmi zicea “gânganie”.
Mi-era frică de el, și-l înconjuram. Îmi părea un străin, care vine, din când în când, să chinuie pe mama…
Așa mi-am petrecut copilăria, cu junghi la inimă, închis în mine ca într-o temniță.
Pe urmă, după ce am mai crescut, m-au trimis în Țara leșească la carte. Mama venea din când în când să mă vadă. Era tot mai ofilită și tot mai tristă. Mi se rupea inima când o vedeam așa. Tata nu venea la mine niciodată. Vara, la câte doi ani, mergeam acasă. Învățam ușor și bine, dar fără plăcere.
Mama, când veneam acasă, mă îngrijea și mă îndopa cu toate bunătățile. Mă miram cum mai putea alerga după treburi, fiindcă din vară în vară o aflam tot mai pierită. Iar tata venea acum tot mai adeseori beat acasă, începea să răcnească totdeauna la mama, și o bătea cumplit.
Începui să-l urăsc ca pe un dușman. Ce avea cu mama mea? Mă simțeam neputincios în fața lui. În ascuns, plângeam cu ceasurile. Simțeam pustiu adânc în jurul meu, și nu mă puteam bucura de nimic. Nu intram la nici o joacă cu băieții de seama mea. Nu puneam mâna pe nimic. Dar, de tânăr, începui să citesc tot felul de cărți ce-mi cădeau în mână. Mă ascundeam în grădină, pe câmp, în pădure, și citeam cu ziua în cap. De multe ori uitam să și mănânc.
 Mai mărișor, mama mă întrebă odată:
— Pentru ce nu mai lași cartea din mână, Puiule? La școală, ai vreme de ea. Acasă trebuie să-ți aduni puteri noi. Să mănânci bine, să te plimbi.
— Citesc pentru ca să uit.
— Ce să uiți, Puiule?
— Să uit unde sunt. Să nu mai știu că d-ta suferi așa de mult. Ea începu să plângă cu hohote.
De atunci mi-a dat pace să citesc. Citeam și încercam să înțeleg multe lucruri. Dar puține pricepeam. Și toate îmi păreau neajuns de triste, și fără nici un rost în viață. Am început să îmbătrânesc din copilărie.
Când mă apropiam de optsprezece ani, venind acasă, ca de obiceiu, peste vară, n-am mai aflat-o pe mama.
Întâi am înghețat de spaimă și am rămas fără suflare. Apoi am început să urlu și să mă tăvălesc pe podeaua casei.
O slujnică alergă lângă mine.
— Mama! Unde-i mama? Zbieram mereu. Dacă a murit, pentru ce nu mi-a spus nimeni? Pentru ce nu m-au chemat la înmormântare?
—Te liniștește, cuconașule! N-a murit cucoana.
Îmi ridicai capul.
— N-a murit. Doamne sfinte! N-a murit! Dar unde e? E bolnavă în vreun spital?
— Nu e mai bolnavă decât a fost mai înainte, răspunse cu durere slujnica.
— Dar unde e?
— S-a dus acasă, la părinții d-sale.
— S-a dus de mult?
— Din săptămâna patimilor.
— Doamne sfinte! Și mie nu mi-a spus nimeni nimic. Și când vine?
Slujnica amuți și o podidiră lacrimile. “Nu știu cuconașule. Noi suntem slugi și robi. Pe noi nimeni nu ne întreabă, nimeni nu ne spune”..
Încă în seara aceea am descoperit un adevăr îngrozitor. Tata sosise cu o femeie străină, călări amândoi. Femeia era înaltă, voinică, dar nu se putea asemăna cu mama.
Rămase la masă, rămase în casă și peste noapte și în zilele următoare.
Tata văzând mirarea mea de moarte mă chemă în odaie și-mi spuse:
— Ascultă, băiete. Cucoana pe care o vezi stăpână aici e mamă-ta cea nouă. Cealaltă s-a dus la părinții ei. N-am mai putut trăi împreună, și ne-am despărțit. Pe mama ta de acum o cheamă Elena. Să te porți cuviincios cu ea.
Nu i-am putut răspunde un singur cuvânt. Îmi părea că s-a deschis pământul sub mine și mă înghite. Dar cu mintea încă de atunci am înțeles că aceasta era femeia pentru care s-a chinuit mama atâția ani, pentru care o bătea tata.
Și am priceput, deodată, că viața n-are nici un preț și că e o povară groaznică pentru om. Fărădelegea tatii m-a izbit drept în inimă ca un junghier. S-a sfârșit! Nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Dacă viața cuprinde așa fărădelegi, așa nedreptate, nu mai am trebuință de ea. Și până atunci am trăit închis în mine, rănit de moarte din copilărie prin suferințele mamei. Dar din clipa asta am amuțit de tot.
În ziua următoare am încălecat și am pornit la părinții mamei. Cunoșteam drumul. Am mai fost acolo de două ori. Spre seară am ajuns.
Săraca mama! Era numai umbră. Când m-a văzut, n-a mai putut nici plânge.
— Ai văzut pe năpârca aceea? Nu s-a lăsat până nu mi-a stricat și casa, după ce mi-a stricat, de tânără, viața.
— Am s-o omor, i-am răspuns eu scurt. Mama scoase un țipăt de groază.
— Am s-o omor și pe ea și pe tata! Se pare că eram cu totul schimbat la față și la glas. M-au înconjurat deodată și bunicii.
— Nichifore! Vino-ți în fire! glăsui moșul.
— Ce vorbe sunt acestea? se uimi bunica. Mama mă privea mereu cu spaimă, trăgându-se un pas înapoi.
— Am să-i omor pe amândoi, am strigat eu iarăși. Apoi am leșinat. M-am trezit întins într-un pat alb. Mama veghea lângă mine.
— Puiul meu! Viața mea! strigă ea văzând că deschid ochii.
Apoi, după ce am băut un pahar de lapte, mama începu să-mi povestească.
— Tatăl tău nu e așa de vinovat pe cât îl crezi. Patru ani a fost bărbatul cel mai bun din lume. M-a luat din dragoste și ținea la mine ca la ochii lui din cap. Era harnic, plin de iubire și fericit. Conducea trebile moșiilor, ca un arhanghel. Toată lumea îl lăuda. Nu bea pe vremea aceea decât ca orice om, când avea oaspeți… Dar femeia aceea nu m-a putut suferi pe mine niciodată. Ne cunoșteam din copilărie. A avut trei bărbați până acum. Tatăl tău e al patrulea. Când a văzut cât de bine am nimerit eu în căsătorie, pizmașa cea veche, mi—a jurat nenorocirea. Întâi l-a făcut pe tatăl tău bețiv și cărțaș, l‑a înhăitat cu toate lepădăturile ciocoiești care trăiesc fără muncă, l-a tras la păcat apoi, iar pe urmă a început să-l asmută împotriva mea. Mi-l trimitea mereu beat acasă, și înfuriat fiindcă neștiind să joace cărțile, și cum mai era și amețit de băutură, pierdea mereu. Ea e de vină singură pentru tot răul ce l-a adus în casa noastră. Dar nu e adevărat că ne-am fi despărțit la lege. Când odată beat fiind, mi-a adus-o în casă, eu am venit aici. Aceasta este despărțirea. Nici nu cred că poate să-i sucească mintea până într-atâta încât să o ia de nevastă. E din ciocoi, nu din boieri. Un neam prost. Nu cred s‑o sufere prea mult pe lângă el.
— Atunci am s-o ucid numai pe ea, am zis eu.
Mama se înspăimântă din nou.
— Puiul meu! Viața mea! Să nu te potrivești diavolului. Să nu faci una ca asta. Ucizându-o pe scorpia aceea, m-ai ucide și pe mine. Căci tu ești viața mea. Pentru tine am răbdat atâția ani. Ucigașul ajunge la ocnă și când te-aș ști acolo, aș muri și eu îndată.
Mă simțeam cu desăvârșire zdrobit și neputincios. Simțeam că mama avea dreptate. Înțelegeam că-l mai iubea și acum pe tata. Dar o astfel de viață eu nu mai puteam înțelege. Și-mi păru lumea și mai pustie, și m-am închis în mine ca într-un mormânt.
De la vârsta de optsprezece ani am început deci să mă gândesc la rostul vieții. De atunci îmi ziceam că nu poate să fie Dumnezeu, după ce lasă să se întâmple lucruri ca acelea din casa noastră.
Am urmat mai departe să citesc ziua și noaptea, pentru că simțeam că înebunesc. Mă gândeam mereu la nenorocirea din familia noastră, și-mi veneau mereu gănduri ucigașe. Pentru că nu se împlini ce nădăjduia mama. Spălătura aceea nu pleca ci-l lua, din an în an, în stăpânire tot mai mare pe tata. Îl ducea unde voia, numai la căsătorie ba. Când îi pomenea de asta, oricât de beat, căci acum rar mai era treaz — ridica pumnul să izbească.
Dar până am isprăvit eu cu învățătura, a vândut două dintre moșii. Datoriile creșteau, fără supravegherea lui, pământul nu mai aducea venit în punga lui, ci în a dregătorilor.
Mama îmi spunea uneori:
— Ia tu în mână trebile gospodărești. Dar eu nu aveam nici o plăcere să trăiesc, dar încă să mă apuc de lucru! Ce rost ar avea?
Începui să privesc mai cu multă băgare de seamă în jurul meu. Descopeream, zi de zi, că cei mai mulți oameni trăiesc ca niște mișei: leneși, bețivi, curvari, hoți. Și mai ales cei mai mari și mai tari. Cei cari aveau moșii ori slujbe mari. Pretutindeni era băltoacă.
M-am gândit uneori: Poate asta e viața. Așa trăiesc oamenii. Așa trebuie să trăiesc și eu. Prieteni de seama mea mă luau cu ei la petrecerile lor necurate: băutură și femei. Am scuipat după ei și am plecat. Un glas din mine îmi spunea: ăștia nu sunt oameni, sunt dobitoace. Tu trebuie să fii un om adevărat!
De atunci am simțit crescând în mine mândria. Da! Așa cum trăiește tata, cum trăiesc prietenii mei, nu se plătește să-ți porți viața. Dar dacă te ridici tu dintre ei, și duci o viață cu totul alta, o viață vrednică de om? Nici atunci nu se plătește să trăiești?
Și am început să simt plăcere în a mă deosebi de alții, în a nu fi ca cei din jurul meu, în a-i întrece pe toți cu un alt fel de viață.
Am citit și m-am gândit necurmat. Mă sileam să înfrâng toate pornirile rele din mine. Dar repede am înțeles că pentru a trăi altfel decât cei din jurual meu este nevoie să înțeleg rostul meu în lume, dacă este unul. Să pricep cine sunt eu. Altfel simțeam că o să-mi trag un glonț, ori să mă spânzur de vreo cracă.
Au trecut ani de cumplită frământare și de necurmată lenevire. Trăiam la mama. Acasă nu m-am mai dus din clipa în care tata mi-a spus să-i zic mamă la spălătura aceea. Mi-era scârbă. Și-mi era teamă să nu ucid, de când mama îmi spuse că ar muri și ea odată cu femeia aceea trimisă de diavolul.
Anii treceau și tata nu se mai putea dezbăra de ea. Mama auzise de la slugi că acum o bătea pe aceea mai cumplit decât pe dânsa. Și că adeseori plângea și striga să plece vipera din casă, să-i vină la vatră femeia lui cea adevărată. Dar nimic nu se schimba. Numai moșiile se înglodau tot mai mult în datorii, cu fiecare an.
Eu iubeam tot ce era frumos în lume, ca și măicuța mea: Și iubeam mai ales pe oamenii buni, curați și cinstiți. Voiam să trăiesc ca ei și să-i întrec, și totdeauna izbândeam. Voiam să fiu un om deosebit de ceilalți, mai presus de toți, pentru ca trăind așa să văd nu are viața preț? Fără să mă luminez în acest lucru, simțeam că nu mai pot trăi. Așa de grea îmi era durerea și nenorocirea pentru mama mea.
Dar cu cât mă gândeam mai mult înțelegeam tot mai bine că viața curată, cinstită, dreaptă, viața de jertfă, numai atunci are un înțeles, dacă omul nu e numai trup, ci și suflet și dacă este Dumnezeu. Fără această credință simțeam că viața curată e o prostie încă și mai mare decât cea petrecută în păcat. Și m-am dus cu toată râvna să descopăr sufletul nemuritor și pe Dumnezeu. Am luat la bătaie toate cunoștințele din școală, am citit sute de cărți de oameni-învățați. M-am frământat cu gândul ani în șir. Vedeam legile după care se întâmplă toate în lumea asta, și în cer între stele, și pe pământ. Vedeam și simțeam frumusețea lumii și a vieții, dar ce era la spatele acestor legi nu pricepeam.
M-a cuprins atunci o neagră desnădejde. Mi-am zis: Fii bun ori rău, același lucru este. Moare și tâlharul și sfântul. Poate că tata și-a ales încă partea cea mai bună din viață. Dacă nu-i suflet nemuritor și nu este un Dumnezeu în cer, toate sunt deșertăciuni. Descoperii cu spaimă că nu mai uram pe tata, nici pe femeia aceea, că nu mai am milă de mama, că nu-mi mai pasă de nimic.
Am înghețat. Știam că nu mai am altceva de făcut, decât să mor. Dar în înghețul și pustiul care m-a cuprins, fără să știu cum, așa precum se arată o stea nouă din neguri, mi-au venit în minte cuvinte auzite în copilărie depre pustnicii de la peștera asta. Se vorbea prin sat, printre oameni, că aici la peșteră trăiesc oameni cu frica lui Dumnezeu, care cunosc înțelepciunea vieții și cunosc tainele lumii. Că din veac în veac s-au păstrat aici adânci învățături, cari au folosit multor oameni rătăciți.
Gândul se schimbă în lumină călăuzitoare. Ardea și lumina cu atât mai vârtos, cu cât știam că drumul la peșteră e cea din urmă nădejde a mea. Am plecat de acasă, de la mama, fără să-i spun că vin aici… lată, părintele meu, “povestea vieții mele”, sfârși ucenicul cu glasul stins. Nu am povestit toate suferințele mamei și toate umilirile ei. Nici viața ticăloasă a tovarășilor mei. Nici nedreptățile pe care le-am văzut în lume. Și cât am spus, am povestit cu mare silă. E așa de greu să descoperi rănile altora. Totuși cât ți-am spus, cred că e de ajuns la ceea ce-ți trebuie d-tale: să știi cine sunt. lată am fost un biet tânăr nenorocit. Suferința mamei a intrat în inima mea ca un junghi amar și veninos, din cea mai fragedă copilărie. Cred că această suferință m-a făcut să mă închid în mine ca într-un mormânt. Din pricina ei am fugit de toate plăcerile și bucuriile vieții. Ea m-a ajutat să mă păstrez curat. Dar tot ea m-a pus să mă frământ cu gândul — din cruda tinerețe — pentru a înțelege rosturile lumii. Vei înțelege acuma, părintele meu, că după ce aici la peșteră am văzut lumina adevărului, pentru mine nu mai are rost decât viața de aici. În lume nu mai am ce căuta. Ce am căutat cu înfrigurare n-am descoperit acolo, ci aici. Aici e casa, satul, moșia mea de aici încolo. De aceea hotărârea mea rămâne nestrămutată. Vreau să-mi fac jurământul de pustnicie. Te rog din toată inima, moșule, să mi-l primești.
Ilarion cel tânăr tăcu și închise ochii. Pafnutie tăcu mereu, ceasuri de-a-rândul.
După canonul de la miezul nopții, întrebă:
— Ilarioane, știi pe dinafară acum rugăciunea Sfântului Efrem Sirul?
— Știu, moșule.
— Dacă o stii, e bine. Trebuie să-ți amintesc însă că cea mai mare umilință se vădește în ascultare. Deci tu, dacă ai duhul umilinții cu adevărat, va trebui să asculți, întru toate, de mine.
— Voi asculta și mai bine decât până acum, părintele meu.
Moșul avu un surâs de tristețe. El văzu că ucenicul se gândește la ascultarea din pustnicie, dar el, pustnicul se gândea la alta.
— Va trebui să mă asculți chiar dacă îți voi cere lucruri pentru tine, și despre care vei crede că nu au nici un rost?
— Sunt în drumul ascultării, nu mă voi abate din el, părintele meu.
— Ești încă fraged și ești prea tânăr pentru a face jurământul. Iată ești plin mereu numai de dragoste pentru tine.
Ilarion înălță capul mirat.
— Așa crede părintele meu?
— Nu cred, așa este. Tu nu lucrezi nici acum pentru Dumnezeu, ci pentru tine. Te simți mulțumit acum aici în munte, și nu mai vrei să pleci de aici.
— Dar fac aceasta pentru a-i sluji numai lui Dumnezeu. Cred că din dragoste pentru el.
— Din dragoste pentru el facem lucrurile care-i plac lui, nu care ne plac nouă. Cine zice că pe Dumnezeu iubește, iar pe deaproapele lui îl urăște, mincinos este, zice Scriptura. Iară tu, pană acum te iubești numai pe tine.
— Nu înțeleg, părintele meu, zise neliniștit Ilarion.
— Vei înțelege îndată. Ce ai spune tu de un om care a găsit o comoară și o ține ascunsă ani de zile, în vreme ce oamenii din jurul lui mor de foame? Cu banii ce-i are ar putea cumpăra bucate pentru toată lumea. Dar el îi ține încuiați, deși, găsindu-i, se poate spune că el i-a primit în dar.
— Aș spune că-i un om zgârcit, că se gândește numai la el. Că nu iubește pe Dumnezeu dacă nu iubește pe aproapele lui.
— Bun! Așa este. Dar omul acesta ești tu, zise pustnicul privind peste capul lui Ilarion.
— Eu? se miră, tot mai neliniștit ucenicul.
— Tu ai descoperit comoara ce-ți trebuia. Sau mai bine zis, ți s-a descoperit în dar. Ai acum credință în suflet, în nemurire și în Dumnezeu. Dar te-ai hotărât să te închizi cu comoara asta aici la peșteră și să o păstrezi numai pentru tine. Aproapele tău orbecăie încă în întuneric și în nenorocire, și tu nu te gândești la el, ci numai la tine. Dar în aproapele e Dumnezeu.
— Și care este acest aproape?
Pustnicul oftă din adânc, și după o tăcere îndelungată, cuvântă:
— Tatăl tău și mama ta. Tu azi ești numai lumină. El e numai întuneric, iar ea e numai suferință și desnădejde. Am ascultat cu încordare povestirea ta. E o mare nenorocire. Dar tu azi ești dator din dragoste către Dumnezeu să vezi ce se poate face pentru cei doi nenorociți.
Ucenicul se albi la față, ca peretele. Simți un junghi la inimă. Era adevărat! El nu se mai gândea, de mult, nici la tatăl său, nici la mama sa.
— Chiar dacă nu ai avea părinți, ori avându-i, nu ar fi în nenorocire în care se află și încă ai fi dator să te întorci în lume. Tu, după cum am bănuit eu uneori, nu ești un om de rând, Ilarioane. Tu ai moșii mari cu sate de rumâni, tu cobori dintr-un neam cunoscut. Tu ești din rândul boierilor și va trebui, când îți va veni rândul, să-l ajuți pe Vodă în cârmuirea țării. Acum, după ce ai descoperit adevărul, are mai mare nevoie lumea de tine, decât muntele cu această străveche peșteră. Tu poți fi de acum folositor lumii, iar lumea este și ea a lui Dumnezeu, ca și muntele.
Ucenicul amuțise ascultându-l. Cufundat în grea întristare, privea în pământ:
— Nu e plăcut lui Dumnezeu — continuă pustnicul, — să se incuie în singurătate cine poate fi altora folositor. Aici e bine să se zăvorească numai oameni fără nici un preț deosebit, cum sunt eu. Dacă eu sau altul ca mine părăsim lumea, nimeni nu suferă ceva. Lipsa noastră nu se cunoaște. Cum? În locul meu n-au aflat păcurarii la repezeală alt cioban? Dar acasă frații se vor fi bucurând, nemaitrebuind să împartă sfoara de moșie părintească cu mine. Dar oameni de seama ta nu trebuie să rămână în munte și rareori au rămas, și chiar atunci după ce și-au făcut datoria în lume, între oameni. La bătrânețe nu la tinerețe, ca tine, fiule.
În loc de răspuns, din ochii lui Ilarion începură a curge lacrimi.
Pafnutie suspină, simțind cum i se strânge inima.
— Și mie îmi vine greu să ne despărțim Ilarioane. Mă lăsasem și eu dus de aripile unei dorințe: peste un an, doi să te hirotonești, cărturar cum ești, să facem un schit lângă peșteră, și să slujești aici sfânta Liturghie, iar eu să cânt în strană. Mă gândeam și visam la această bucurie. Dar ea pe cine ar fi mulțumit? Pe mine și pe tine. Doi oameni. Mă gândeam la un lucru pentru mine. Dar Dumnezeu îl cere acolo unde poți lucra pentru sute și mii de fii ai lui.
Printre lacrimi ucenicul birui să spună:
— Deci mă alungi de lângă tine, părintele meu. Eu eram la odihnă bună în țarcul acesta, și d-ta vreai să mă trimiți iar în slobozenia lumii de care am fugit.
Pomenind de țarc și de hodină, pustnicului îi veni numaidecât în minte visul lui cu cerbul pe care nu-l putu scoate din țarc deschizându-i ușa. Se minună în sufletul lui și fu cuprins de frică. Își zicea mereu: “E așa cum am visat! Așa se întâmplă lucrurile!”.
— Nici eu nu te alung de aici, fiule, nici altcineva. Ci Dumnezeu te cheamă la datorie, și umilința te îndeamnă la supunere. Rămânând aici tu ai urma să trăiești și să te rogi pentru tine. Dumnezeu te cheamă să lucrezi pentru alții. Te cheamă la o datorie cu mult mai mare și mai greu de îndeplinit, tocmai fiindcă ești mai bine înzestrat decât alții, și pentru că te iubește și voiește să te ducă la mai mare desăvârșire.
— Dar cel mai mare bine ce-l pot face părinților și altora, îl pot face mai ușor și mai bine de aici, moșule. Mă voi ruga necurmat pentru ei, mă voi ruga și pentru lumea întreagă. Ce ajutor mai mare le-aș putea da eu, decât rugăciunea?
— Este un lucru mai mare, mai sfânt înaintea lui Dumnezeu și mai folositor decât rugăciunea, Ilarioane.
— Este? Și care e acela?
— Fapta, truda pentru deaproapele. Lupta de a-i face mai buni, de a le ajuta să cunoască adevărul și să țină poruncile. La judecata din urmă Dumnezeu nu te va întreba cât te-ai gândit, cât te-ai rugat, ci îți va cere socoteala de ceea ce ai făcut pentru deaproapele. Știi cum spune însuși Fiul lui Dumnezeu, în sfânta Evanghelie: “Veniți, blagosloviții părintelui meu, de moșteniți fericirea cea de veci, că am fost flămând și mi-ați dat de mâncare; am fost însetoșat și mi-ați dat de băut; gol am fost și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați cercetat; în temniță și ați venit la mine”. Iar cei drepți vor răspunde: “Doamne, când te-am văzut flămând și ți-am dat să mănânci” și celelaite, și Domnul le va răspunde: “Tot ce ați făcut unuia din cei mici, întru numele meu, Mie mi-ați făcut”. Iată, deci, că Dumnezeu chemându-te în lume, te cheamă să lucrezi numai pentru el, nu pentru tine. Aici în munte ai văzut cât e de greu să lucrezi numai pentru Domnul. Mereu te întâlnești pe tine, și lucrezi pentru tine. Dar ieșind în lume, unde te așteaptă sute și mii de frați, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte și învățătură, ai acum și credință. Pasă și fă-ți datoria.
— O să cad iar în pustiul din care m-am smuls, părintele meu. Oamenii, îi cunosc eu, nu se vor îndrepta la cuvântul meu.
— Hm! Iar începutul mândriei! Dar înțelege, Ilarioane, că tu nu mai trebuie să te gândești la nimic pe lume, decât la un singur lucru: să faci bine aproapelui, fără deosebire dacă e bun sau dacă e rău. Întoarcerea celui rău nu e treaba ta, ci a lui Dumnezeu. Tu să înveți, să sfătuiești, să saturi pe flămânzi, să îmbraci pe cei goi, fără a-i întreba dacă sunt buni sau răi. E destul să știi că sunt frații tăi, și că tot ce faci pentru ei, nu faci în numele tău, ci în numele Mântuitorului.
— Dar întors în lume, o să cad din nou în toate ispitele de mai înainte. Nu sunt încă așa de tare ca să nu mă pot înneca între valuri. Mi-e frică, părintele meu, zise Ilarion cel tânăr izbucnind din nou în lacrimi. Sunt un lujer abia crescut din tulpina Domnului. Lasă-mă aici să ajung stejar vârtos, și voi pleca apoi.
— Temerea ta e zadarnică, fiule. Ispita te poate ajunge, cum știi, și aici ca și în lume. Și aici te poți frânge. Dar nu este leac mai tare împotriva ispitei decât închinându-ți toată viața ta altora.
De astfel de oameni fuge mai tare necuratul decât de postelnici și de cei ce se roagă ziua și noaptea, cum facem noi aici la munte. Tu, Ilarioane, trebuie să-ți mai aduci aminte că te cheamă Nichifor Preda. Că moșii și strămoșii tăi au luptat pentru țară, au fost sfetnici ai Voivozilor și au ridicat biserici de închinare. Neamul tău este unul care s-a deosebit prin fapte bune. Ce s-ar întâmpla dacă toți cari au un cap, au avere, au cunoștințe frumoase, și mai ales au inima curată și sunt cinstitori ai legii, ar părăsi moșia și s-ar adăposti la munte, pentnu că le-ar fi mai ușor să rămână cinstitori ai Domnului? Țara, moșia cea mare, ar rămâne pe mâna oamenilor răi. Și tu știi, fiule, pentru Țara asta a Românilor, câți inși, și-au pus viața, slujind-o, de la începutu-i până azi? Noi, cei de-acum, trebuie să o lăsăm moștenire celor ce vor veni după noi. Toți cei buni și pricepuți trebuie să se înjuge și să tragă unde e mai greu: la rudă.. Ilarion cel bătrân îmi povestea că, după vorbe rămase din vremuri vechi, aici la peșteră, în vreme de cumpănă, săreau și sihaștrii și pustnicii care nu erau hirotoniți, să apere moșia, îndată ce zvonul primejdiei pătrundea până în creierii munților.
— Nu se vorbea de războaie, moșule, câtă vreme am fost în lume, zise ucenicul, mai încercând să-l birue pe bătrân.
— Nu se vorbea atunci, dar nimeni nu poate ști ce aduce ziua de mâine. Mai ales peste acest pământ românesc, viforul a venit totdeauna după legea lui: când nimeni nu-l aștepta. Dar dacă e pace, de oameni ca tine are nevoie moșia. Căci pentru a birui în primejdii, țara trebuie să fie tare în vreme de pace. Atunci își adună ea puterile. Ilarion cel bătrân, de la care știu toate câte ți le-am spus, zice că țara atunci e tare când familia e cinstită, dregătorii temători de Dumnezeu și de Vodă, lucrând cu dreptate, iar prostimea ascultătoare și harnică. Pentru toate acestea va trebui să lupți, după ce te vei întoarce în lume.
Ucenicul, după ce-i trecu întâia durere, începu în fel și chip să-i dovedească lui Pafnutie că locul lui e aici la peșteră, că Dumnezeu l-a adus aici, și că e nevoie, pentru mântuirea sufletului său, să rămână la peșteră.
Pafnutie îl luă atunci de mână și-l duse la schimnicul Nectarie. “Să ascultăm, fiule, și cuvântul unuia care e și mai înțelept decât noi amândoi”, îi zise el pornind pe poteca cunoscută. “Tu îmi făgăduiseși ascultare chiar de-ți voiu cere lucruri neplăcute pentru tine. Și acum văd cu mirare că nu voiești să ieși din țarcul tău.
— Nu din neascultare și din mândrie, părintele meu. Ci pentru că mi-e așa de frică să mă întorc în lume. Și pentru că mai cred că fapta ce aș putea-o face în lume, nu va ajunge nici odată cu ceea ce ar putea face Dumnezeu dacă mă voi ruga lui din tot sufletul.
Pe drum nu-și mai spuseră nici un cuvânt, cufundat fiecare in gândurile lui.
Cuviosul părinte Nectarie porunci să audă și el istoria lui Ilarion cel tânăr. În vreme ce Nectarie asculta nemișcat, numai din vreme în vreme i se îmburzoia și i se ridica sprânceana stângă.
După isprăvirea istorisirii Ilarion ținu să-și arate din nou credința că prin rugăciune va putea face mai mult bine, decât întorcându-se in lume.
— Ascultă, tinere, începu Nectarie, ce ți-oi spune acum eu. Se găsește în viețile sfințiIor, nu-i de la mine. Trăia odată un sfânt părinte dintre cei vechi, din a doua sută de ani a creștinătății, care punea preț mare pe rugăciune. Se ruga ziua și noaptea, și nu afla loc destul de retras și liniștit în care să se poată ruga după cum îl îndemna sufletul. Se retrase din lume, unde fusese păstor al sufletelor, într-o mânăstire. În lume veneau oamenii necăjiți, când unul când altul, să-i ceară un sfat, un ajutor, ori să se spovedească. Nu avea liniștea și pacea cerută pentru rugăciune. Când era mai cufundat cu mintea în lucrurile Domnului, veneau pe capul lui grijile omului. Era mereu tulburat și nemulțumit, și se retrase înttr-o mânăstire. Dar aici erau frații, călugării, canoanele, slujbele, care nu-l lăsau să se roage cum i-ar fi plăcut lui. Atunci părăsi mânăstirea și după un drum de o jumătate de an ajunse în pustia pe care o căuta. Țipenie de om sau de altă vietate nu se pomenea. Liniștea stăpânea deplin și el putu, în sfârșit, să se roage după pofta inimii sale.
Trecu un an, trecură doi, trecură zece. Pustnicul nu mai dorea nimic de la Dumnezeu, ci numai să nu se strice liniștea ce-l înconjura. Se ruga frumos, smerit, cu căldură. Se punea ca o pulbere de lumină deasupra cortului în care se ruga el. Sfântul era încredințat că ceea ce făcea el era lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu; căci nu se mai gândea la nimic din lucrurile lumii, ci numai la Dumnezeu. Se uitase cu totul pe sine.
Ci într-o noapte avu o vedenie pe care o scrise el însuși în carte, mai târziu, așa că ajunse povestirea până la noi. Ostenit de rugăciune îndelungată, ațipi, și în vis i se arătă Mântuitorul, îmbrăcat în haină mohorâtă, ca în drumul de la Irod la Pilat, în vremea patimilor.
— Isaie! îl strigă pe nume.
— Aici sunt, Doamne! răspunse el plin de spaimă.
— Te rogi cu multă râvnă și rugăciunea ta e bună. Dar ești în rătăcire: nu ți-ai ales calea cea mai bună, fugind de lume. Este un om, care nici nu se gândește la sfințenia vieții, și totuși se roagă mai frumos și cu mai multă putere decât tine. Și e un om neînvățat. Vino să ți-l arăt.
Lui Isaia nu-i veni la socoteală că este cineva care se roagă mai bine decât el, și voi să-l vadă pe omul acesta. Va învăța de la el altă cale mai bună. Se porni deci pe urma Domnului, și nici nu știe cum, ajunse într-un oraș mare, pe când se făcea ziuă. Trecură pe uliți largi și lungi, pe marginea cărora dormeau palatele bogaților. Domnul îl duse tot mai departe, până la marginea cetății unde se împleteau uliți strâmbe, străjuite de case mici, dărăpănate, unele aproape numai bordeie și colibe. Înaintea uneia din aceste case sărace, sub un nuc bătrân, ședea pe un scăunel cu trei picioare un om ca de patruzeci de ani, cu șorț înainte, și cosea ciubote sparte, în vreme ce cânta încet, să se audă numai el, un cântec despre un păstor rătăcit în munți.
— Așază-te și tu sub nuc, Isaie și stai aici până la miezul nopții. Nimeni nu te va vedea. Tu însă vei putea lua în seamă cum se roagă acest fiu al meu Nicodim, mai bine decât tine și să înveți a-l urma pe dânsul care e mai priceput decât tine.
Sfântul a ascultat porunca Domnului, care în clipa aceea s-a făcut nevăzut.
Isaia privea munca harnică a omului, care nu contenea nici o clipă, în vreme ce cânta ușurel. Era un ciubotar cu fața smeadă, cu dungi de-a-lungul obrazului, cu ochii buni și veseli. Sfântul gândea: ce voi învăța de la acest om sărman?
Băgă de seamă că ciobotarul trăgea din când în când cu urechea spre casa dărăpănată de la spatele lui, în vreme ce mâinile harnice nu se opreau o clipă. Era de dimineață, numai rândunicile se treziră și începură să se țese prin aerul limpede. Nici un alt muritor nu se vedea prin curți, pe uliți.
Isaia îl urmărea cum lucrează și-i asculta cu băgare de seamă cântecul. Poate se ruga cântând? Dar în cântec nu era vorba de cer ori de Dumnezeu, ci despre păstorul rătăcit în munte, despre frumusețea codrului și murmurul pâraelor limpezi. Cântecul slăvea firea și lupta păstorului cu locurile grele din munte.
Așteptă până răsări soarele. Atunci văzu că ciobotarul își lasă lucrul și se ridică în picioare.
— Aha! Acum începe rugăciunea, zise Isaia, să fiu cu băgare de seamă.
Dar spre mirarea lui văzu că omul, după ce s-a ridicat și a făcut o cruce largă, plecând capul spre răsărit, șade îndată pe scaunul său cu trei picioare, și cârpește mai departe, murmurând cântecul de mai înainte.
Când fu soarele de-o suliță pe cer în casă se auzi mișcare, și maistorul își lăsă numaidecât lucrul și intră înăuntru. I se trezeau pe rând cei șase copii, căscând, cu ochii somnoroși. Ciobotarul făcu semn celor mai mari, care ieșiră îndată în curte, și începură să se spele la fântână. Pe cel mai mic, numai de doi ani, îl spălă el, cu toate împotrivirile copilului la apa rece. Apoi aprinse repede focul, încălzi lapte, și le dădu să mănânce cu pâine, după ce fiecare își făcu mai întâi cruce.
— Puțină rugăciune, după câte văd, își zise sfântul. Ce pot eu învăța de la omul acesta? Se pare că nici nu știe vreo rugăciune.
După ce mâncară, cei doi mai mărișoni, o fată și un fecior, începură să spele vasele, alți doi care veneau cu vărsta după ei, luară mătura, deschiseră fereștile mici, și începură să măture. Cei mai mici se cuibăriră lângă tatăl lor, și-și aflară jocurile. Omul începu să lucreze iar, cântându-și acum mai tare cântecul său.
Isaia se întristă:
— Se vede că nu-i femeie la casă. Copiii sunt orfani, dar uite cum se pricep la toate, cât sunt de mici.
Nimic deosebit nu mai descoperi sfântul afară de munca tuturora și jocul celor doi mai puțin mărișori. Înainte de amiază cu vreun ceas, ciobotarul își lăsă iarăși lucrul, și intră în casă. Focul era ațâțat din nou, acum de fetița cea mai mare. Tatăl se apucă de pregătirea prânzului, învățând mereu pe cei mai mari cum să curețe și să aleagă zarzavatul, câtă grăsime să pună în cratiță, și toate cele cuvenite pentru a găti un prânz bun. Când fură toate gata, puseră mâncarea pe o masă lungă, își făcură iar cu toții cruce și mâncară.
Din ciorba de cartofi mai rămase o strachină bună. Mai rămaseră și câteva felii de pâine.
Isaia văzu că cei doi copii mai mari, fără nici o altă poruncă, luară ce-a rămas de la masă, și luând de mână și pe cei doi mai mici, se pierdură pe ulițele strâmbe, și intrară într-o colibă. Pe pat zăcea o bătrână bolnavă. Ochii ei se luminară când văzu copiii, și întinse mâna după bucate.
După ce mâncă, fetița cea mai mare deretecă prin casă, mătură, puse lângă patul bătrânei un ulcior cu apă, și apoi porniră, luându-și ziua bună.
— Mergeți cu Dumnezeu, puișorii bunicii. Sfântul lsaia întrebă prin vecini dacă bătrâna e bunica copiilor.
— Nu. Nu le este rudenie. Dar ciobotarul a aflat-o odată mai moartă de foame, și de atunci îi trimite de mâncare.
— E de multă vreme văduv ciobotarul?
— De trei ani. De la nașterea celui din urmă copil.
Veni din nou sub nuc, și urmări tot ce făcură copiii și maistrul până seara. Omul munci vesel, uneori dădea câte-o îndrumare copiilor. Băiatul cel mai mare învăța meseria pe lângă el. Seara găti cu copiii în jurul lui, cina. Mâncară, după ce ziseră acum cu toții “Tatăl Nostru”; copiii se culcară, iar ciobotarul ieși iar la scăunelul și la ciubotele lui, și la lumina unui opaiț, lucră până la miezul nopții, când se duse și el la culcare.
Domnul i se arătă atunci iar lui Isaia și-i zise: “Iată care e cea mai primită rugăciune înaintea mea, și mai folositoare omului. Lasă pustia, vino între oameni și fă-te sluga lor”.
Sfântul se trezi din vis înfricat. După ce se gândi adânc asupra înțelesului acelei vedenii, simți că greșise drumul rugăciunii și că cea mai bună și mai tare rugăciune e lucrul făcut cu veselie pentru ai tăi și pentru alții.
Schimnicul Nectarie tăcu, înălțând din sprânceana stângă.
Ilarion se simțea trist. Înțelegea că și porunca lui Nectarie era să se întoarcă în lume.
Schimnicul intră în schit, deschise cărți groase, cercetă cu băgare de seamă și veni ca o furtună.
— Dacă n-ar fi nici o pricină care-ți poruncește să te întorci, tot ar trebui să pleci numaidecât. Părintele tău e bolnav greu.
Ucenicul îngălbeni.
— Tata?
— Da, tatăl tău. Se arată la carte ca o rană. A pățit ceva. Ilarion cel tânăr sări ca mușcat de șarpe. Ca un muget îi ieși din piept.
— Moare? întrebă el înspăimântat.
— Asta numai Dumnezeu o știe. Dar tu te grăbește. Acest Pafnutie ce ți-a fost ca un tată, îți va arăta drumul să nu-l mai rătăcești; îți va pune în straiță o roată de mămăligă și o mână de brânză. Dacă nu mai aveți, vă dau eu.
Nichifor Preda nu mai avu nevoie de niciun îndemn pentru a porni la drum. Uită într-o clipă toată ucenicia lui, și nu-l mai vedea decât pe părintele său rănit. Îi părea că-i aude glasul de durere în depărtare. Pafnutie abia se ținea după el.
— A ieșit cerbul de bună voie din țarc, își zise bătrânul, gândindu-se la visul lui.

CARTEA CEA VIE

Trecură săptămâni și luni, rostogolind anotimpurile după rânduială, împlinindu-se și a doua primăvară de când llarion își făcea ucenicia la peștera călugărului. Nu mai rămâneau decât dou luni până se încheiau doi ani de când petrecea în munte. Tânărul înaintase așa de mult pe drumul cel bun, încât Pafnutie se gândea în taină la o bucurie visată: să-l ducă la schimnicul ieromonah Nectarie, și să-i spună: “Iată acest rob al lui Dumnezeu știe și poate, acum după doi ani, mai mult decât mine. Ia-l cuvioșia ta și du-l unde știi la vlădicie, să-l sfințească întru preot. El știe carte multă și cititul în orice bucoavnă e numai jucărie pentru dânsul. Vom dura o bisericuță de lemn lângă peșteră, și voi avea și eu păcătosul bucuria să ascult în zi sfânta Liturghie”.

ÎNAINTE, PE DRUMUL BUN

Într-o dimineață, în zilele din urmă ale lui Octombrie, Pafnutie se duse iarăși el după apă la izvorul de sub stâncă. De-o săptămână nu-l mai lăsa pe Ilarion cel tânăr să coboare la izvor. De câte ori ajungea acolo căuta mai întâi în stufișul cunoscut. Dar stufișul era mereu gol. Și dimineața aceea pustnicul căută din nou și află burduful de brânză, sacul cu făină de mălai, și mai descoperi încă un săculeț cât o jumătate de desagă. Bătrânul se miră și voi numaidecât să afle ce este în săculețul neobișnuit în tufiș. Și află boabe albe de fasole.
Pafnutie simți o mare bucurie, din două pricini: întâia, că nu mai mâncase de ani fasole, și-i plăcea tare; a doua, pentru că era mâncare de post.