In Constantinopol a murit fiica unui dregator care-si petrecuse viata in feciorie curate. Iar pe patul de moartea ea acerut tatalui sau sa o ingroape inaintea cetatii, la casa de saraci ce era in via lor. Si daca a murit luand-o au dus-o la acel loc si au ingropat-o dupa obiceiul cel crestinesc. Si era in aceea cetate un fur de morminte care dezgropand mortii, dezbraca hainele de pe dansii.
Acela stand in drum urmarea sa vada unde avea sa fie ingropata fecioara, ca afland mormantul ei, nopatea sa mearga s-o dezgroape si sa ia de pe ea imbracamintea. Deci s-a intamplat ca merge ape acolo Sf Andrei cel nebun pentru Hristos care vazandu-l pe fur a vazut cu duhul gandul lui cel rau. Si vrand sa-l abata de la acel lucru aratandu-se ca si cum s-a maniat i-a zis: “Asa graieste duhul judecatii, catre cel ce rapeste hainele celor ce zac in morminte: de acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum nu vei mai vedea ziua, nici fata omeneasca si se va intuneca tie ziua si nu se va lumina in veci”.
Idealul pustiei este inima crestinatatii, strans legat de intreaga istorie a omului si mantuirii sale.Caci asa cum caderea omului a inceput in Raiul desfatarii, tot asa si mantuirea sa trebuie sa inceapa in pustie, in saracie cu duhul, in nevointe si lipsuri. Asa au trait Marii sfinti ai pustiei acest ideal in toata plinatatea stiind ca sunt pribegi si straini pe pamant si ca adevarata patrie se afla in cer, cu Dumnezeu.
Am citit o cugetare care ironiza spiritul scolastic: “Limba latina este o limba atat de vasta, incat pot fi exprimate in ea toate tainele lui Dumnezeu“. Apusenii au rationalizat la maximum, transformand-o intr-o filosofie seaca, ucigatoare de sufle. Acesta este unul dintre reprosurile standard care li se aduc catolicilor, mai ales de catre cei care se ostenesc sa traiasca Ortodoxia printr-o mandrie triumfalista, autosuficienta.