Asociația Tinerii Creștin Ortodocși

A cazut in inselare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a parut minunat privirii iscoditoare si nesocotite; minunat a parut el celui nestiutor, neincercat si lesne crezator; sfatul cel cu gand rau, sfatul viclean indemnand la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amaraciunea mancarii otravite fierbe, inca, pe buzele tale; launtrul tau se sfasie din pricina otravii care lucreaza in el. Tulburarea, nedumerirea, intunecarea, necredinta cuprind sufletul tau. Istovit, ravasit de pacat, te uiti “indarat”, dupa ce, mai inainte, erai “indreptat spre Imparatia lui Dumnezeu” (Lc. IX, 62; Plansul I).

Episcopul IGNATIE (Briancianinov)

Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?

NICHIFOR PREDA AJUNGE LA PEȘTERA PUSTNICULUI

Se spune că schimnicii cei cuvioși au uneori semne în visurile lor, când e să li se întâmple un lucru deosebit. Într-o noapte Pafnutie visă că trecea pe-o cărare cunoscută de el, prin făgetul cel bătrân de la poalele muntelui. Deodată, pe-o ramură a fagului pe sub care chiar trecea, auzi vorbă omenească. Răsturnă capul pe spate și văzu o gadina numită râs, dar nici urmă de om.
— Aruncă-mi o prăjină. cucemice! Aș sări mai sus și nu mai pot, se auzi din nou cuvânt omenesc.
Pafnutie privi mai bine. Copacul era mare și stufos. Poate se va ascunde vreun pui de om. Glasul era subțire ca de copii. “Poate se teme de mâță”, își zise pustnicul, și cu priviri agere cercetă stufișul. Însă, afară de gadină, nu descoperi nimic.
— Aruncă-mi prăjina, se auzi din nou.
— Ce nevoie ai de prăjină, tu care sai din cracă în cracă, și de pe un copac pe altul? Să nu luăm în deșert numele lui Dumnezeu, zise mirat peste fire Pafnutie, înțelegând că mâța aceea, cățărată sus, vorbește.
— Tot sărind am căzut și mi-am rupt amândouă picioarele de dinainte. Aruncă-mi prăjina, rogu-te.
— Asta e altă socoteală, răspunse Pafnutie, fără a se mai mira de nimic. Și privind la pământ văzu o prăjină lungă. O ridică și râsul o prinse în colți.

Drag? Dumnezeu,

Azi am împlinit patruzeci ?i apoi cincizeci de ani ?i n-am f?cut decât tâmpenii.
?i le spun la iu?eal? c? nici nu merit? s? le spun altfel. Peggy Blue e bine, dar Chinezoaica, trimis? de Pop Corn care are oftic? pe mine, a venit s?-i dea raportul c? am s?rutat-o pe gur?.
Drept care Peggy Blue mi-a zis c? între mine ?i ea totul s-a sfâr?it.

Vom publica pe parcursul mai multor postari, povestea-document relatata de Ion Agarbiceanu sub numele de Pustnicul si ucenicul sau. Nadajduim sa aflam folos sufletesc si din aceasta carte, pe cat de simpla pe atat de interesanta.
PUSTNICUL PAFNUTIE

De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peșteră din munții Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moștenire peștera după ce a îngropat pe învățătorul și părintele său Ilarion, la care își făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alți pustnici bătrâni ajunară, se rugară și bătură mătănii în peștera aceea blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de «pustnicul de la peșteră». Deși nu mai era același, ci, din veac în veac, altul. Și alții erau și ucenicii, care pe urmă duceau ruga și înțelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulți creștini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulți frați, fie la schituri, fie singuratici, în peșteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului. Cei care înțelegeau ­deșertăciunea lucrurilor lumii și se scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad și între gadinile[1]pădurii, și slujeau după mintea și inima lor, Domnului din ceruri.

Dintre acești oameni ai lui Dumnezeu era și pustnicul Pafnutie. Nimeni nu știa de când trăia în munte. Când se aciuă pe lângă părintele Ilarion, era cu barba sură. Pesemne trăise înainte la vre-un schit, sau la o peșteră a lui, de unde venea, din când în când, pentru blagoslovenie și învățătură, la părintele Ilarion. De Ilarion se alipi numai când acesta, simțind că i se apropie sfârșitul, îl chemă lângă sine, pentru a-i da cele din urmă învățături și pentru a lua în moștenire peștera. Dar mai trăi cucernicul moșneag încă zece ani, cu Pafnutie alăturea, până se săvârși. Trecuse de suta de ani, și s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de rugăciune.