Drag? Dumnezeu,
Azi-diminea?? la orele opt i-am spus lui Peggy Blue c-o iubesc, c? numai pe ea o iubesc ?i c? n-a? putea concepe via?a f?r? ea. Ea a început s? plâng? m?rturisindu-mi c? i-am luat o piatr? de pe inim? deoarece ?i ea m? iube?te pe mine ?i numai pe mine ?i c? niciodat? nu va mai g?si un altul, mai cu seam? acum c? a devenit roz.
Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea asta, dar era un plâns foarte pl?cut. Trebuie s? spun c? via?a în cuplu mi se pare deosebit de agreabil?.
Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei – ravnitorii – nu sunt sfinti, ci pacatosi.
A cazut in inselare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a parut minunat privirii iscoditoare si nesocotite; minunat a parut el celui nestiutor, neincercat si lesne crezator; sfatul cel cu gand rau, sfatul viclean indemnand la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amaraciunea mancarii otravite fierbe, inca, pe buzele tale; launtrul tau se sfasie din pricina otravii care lucreaza in el. Tulburarea, nedumerirea, intunecarea, necredinta cuprind sufletul tau. Istovit, ravasit de pacat, te uiti “indarat”, dupa ce, mai inainte, erai “indreptat spre Imparatia lui Dumnezeu” (Lc. IX, 62; Plansul I).
Episcopul IGNATIE (Briancianinov)
Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?
NICHIFOR PREDA AJUNGE LA PEȘTERA PUSTNICULUI
Se spune că schimnicii cei cuvioși au uneori semne în visurile lor, când e să li se întâmple un lucru deosebit. Într-o noapte Pafnutie visă că trecea pe-o cărare cunoscută de el, prin făgetul cel bătrân de la poalele muntelui. Deodată, pe-o ramură a fagului pe sub care chiar trecea, auzi vorbă omenească. Răsturnă capul pe spate și văzu o gadina numită râs, dar nici urmă de om.
— Aruncă-mi o prăjină. cucemice! Aș sări mai sus și nu mai pot, se auzi din nou cuvânt omenesc.
Pafnutie privi mai bine. Copacul era mare și stufos. Poate se va ascunde vreun pui de om. Glasul era subțire ca de copii. “Poate se teme de mâță”, își zise pustnicul, și cu priviri agere cercetă stufișul. Însă, afară de gadină, nu descoperi nimic.
— Aruncă-mi prăjina, se auzi din nou.
— Ce nevoie ai de prăjină, tu care sai din cracă în cracă, și de pe un copac pe altul? Să nu luăm în deșert numele lui Dumnezeu, zise mirat peste fire Pafnutie, înțelegând că mâța aceea, cățărată sus, vorbește.
— Tot sărind am căzut și mi-am rupt amândouă picioarele de dinainte. Aruncă-mi prăjina, rogu-te.
— Asta e altă socoteală, răspunse Pafnutie, fără a se mai mira de nimic. Și privind la pământ văzu o prăjină lungă. O ridică și râsul o prinse în colți.
Drag? Dumnezeu,
Azi am împlinit patruzeci ?i apoi cincizeci de ani ?i n-am f?cut decât tâmpenii.
?i le spun la iu?eal? c? nici nu merit? s? le spun altfel. Peggy Blue e bine, dar Chinezoaica, trimis? de Pop Corn care are oftic? pe mine, a venit s?-i dea raportul c? am s?rutat-o pe gur?.
Drept care Peggy Blue mi-a zis c? între mine ?i ea totul s-a sfâr?it.
Vom publica pe parcursul mai multor postari, povestea-document relatata de Ion Agarbiceanu sub numele de Pustnicul si ucenicul sau. Nadajduim sa aflam folos sufletesc si din aceasta carte, pe cat de simpla pe atat de interesanta.
PUSTNICUL PAFNUTIE
De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peșteră din munții Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moștenire peștera după ce a îngropat pe învățătorul și părintele său Ilarion, la care își făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alți pustnici bătrâni ajunară, se rugară și bătură mătănii în peștera aceea blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de «pustnicul de la peșteră». Deși nu mai era același, ci, din veac în veac, altul. Și alții erau și ucenicii, care pe urmă duceau ruga și înțelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulți creștini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulți frați, fie la schituri, fie singuratici, în peșteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului. Cei care înțelegeau deșertăciunea lucrurilor lumii și se scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad și între gadinile[1]pădurii, și slujeau după mintea și inima lor, Domnului din ceruri.
Dintre acești oameni ai lui Dumnezeu era și pustnicul Pafnutie. Nimeni nu știa de când trăia în munte. Când se aciuă pe lângă părintele Ilarion, era cu barba sură. Pesemne trăise înainte la vre-un schit, sau la o peșteră a lui, de unde venea, din când în când, pentru blagoslovenie și învățătură, la părintele Ilarion. De Ilarion se alipi numai când acesta, simțind că i se apropie sfârșitul, îl chemă lângă sine, pentru a-i da cele din urmă învățături și pentru a lua în moștenire peștera. Dar mai trăi cucernicul moșneag încă zece ani, cu Pafnutie alăturea, până se săvârși. Trecuse de suta de ani, și s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de rugăciune.
Drag? Dumnezeu,
Peggy Blue a fost operat? ast?zi. Zece ani îngrozitori pentru mine. Nu-i deloc u?oar? vârsta de treizeci de ani! Pare s? fie vârsta grijilor ?i a responsabilit??ilor.
Noaptea trecut?, Peggy Blue n-a putut s? vin? la mine din pricin? c? doamna Ducru, infirmiera de noapte, a r?mas în camera ei ca s-o preg?teasc? pentru anestezie. Targa a transportat-o în sala de opera?ie cam pe la opt. Mi s-a strâns inima s-o v?d în c?ruciorul ?la, mic? ?i sl?bu??, de-abia se ghicea printre cear?afuri.
Tanti Roz mi-a ?inut mâna într-a ei, ca s? nu m? enervez a?teptând.
– Cum se face, Tanti Roz, c? Dumnezeul ?sta al dumitale îng?duie s? existe pe lume fiin?e ca Peggy ?i ca mine?
– Noroc c? exista?i, Oscar, b?iatule, lumea n-ar fi la fel de frumoas? f?r? voi.
– Nu. Nu m? în?elegi. De ce las? el s? existe boal? ?i bolnavi? Din dou? una: ori e r?u, ori nu prea e cine ?tie ce de capul lui.
Arenda?ul satului Nizy, Maxim Torciakov, un mo?ier de mijloc, se întorcea cu tîn?ra sa nevast? de la biseric? ?i ducea un cozonac proasp?t sfin?it. Soarele înc? nu se ar?tase, dar r?s?ritul de acum se rumenea ca aurul. Era lini?te… Pitpalacul1 cînta al s?u: „Hai s? bem! Hai s? bem!”, iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. In rest, în toat? stepa, nu se vedea nici o fiin?? vie.
Torciakov mergea ?i se gîndea c? nu este o s?rb?toare mai bun? ?i mai vesel? decît învierea lui Hristos. Era c?s?torit de pu?in? vreme ?i acesta era primul Pa?te pe care îl f?cea împreun? cu so?ia. Oriunde ar fi privit ?i orice ar fi gîndit, toate i se p?reau luminoase, pline de bucurie ?i fericire. Se gîndea la gospod?ria sa ?i g?sea c? totul este în bun? rînduial?, c? podoaba casei este astfel încît de alta nici nu avea nevoie, c? toate sînt îndestul?toare ?i bune; privea la so?ie ?i ea i se p?rea frumoas?, bun? ?i blînd?. Il bucurau ?i zorile la r?s?rit, ?i iarba fraged?, ?i bri?c? lui hurducat? ?i scîr?îit?, îi pl?cea pîn? ?i vulturul care scutura greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, intr? în crî?m? ?i b?u un p?h?rel, el deveni ?i mai vesel…
Drag? Dumnezeu,
O sut? zece ani. E mult. Cred c-am început s? mor.
Oscar
Drag? Dumnezeu,
Gata, m-am c?s?torit. Suntem în 21 decembrie, merg pe treizeci de ani ?i sunt însurat. În ceea ce prive?te copiii, Peggy ?i cu mine am hot?rât s? l?s?m asta pentru mai târziu. De fapt, cred c? nu e înc? preg?tit?.
Lucrurile s-au întâmplat ast?-noapte. S? vezi…
Cam pe la unu noaptea, o aud pe Peggy Blue scâncind.