Month: May 2011

Vom publica pe parcursul mai multor postari, povestea-document relatata de Ion Agarbiceanu sub numele de Pustnicul si ucenicul sau. Nadajduim sa aflam folos sufletesc si din aceasta carte, pe cat de simpla pe atat de interesanta.
PUSTNICUL PAFNUTIE

De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peșteră din munții Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moștenire peștera după ce a îngropat pe învățătorul și părintele său Ilarion, la care își făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alți pustnici bătrâni ajunară, se rugară și bătură mătănii în peștera aceea blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de «pustnicul de la peșteră». Deși nu mai era același, ci, din veac în veac, altul. Și alții erau și ucenicii, care pe urmă duceau ruga și înțelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulți creștini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulți frați, fie la schituri, fie singuratici, în peșteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului. Cei care înțelegeau ­deșertăciunea lucrurilor lumii și se scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad și între gadinile[1]pădurii, și slujeau după mintea și inima lor, Domnului din ceruri.

Dintre acești oameni ai lui Dumnezeu era și pustnicul Pafnutie. Nimeni nu știa de când trăia în munte. Când se aciuă pe lângă părintele Ilarion, era cu barba sură. Pesemne trăise înainte la vre-un schit, sau la o peșteră a lui, de unde venea, din când în când, pentru blagoslovenie și învățătură, la părintele Ilarion. De Ilarion se alipi numai când acesta, simțind că i se apropie sfârșitul, îl chemă lângă sine, pentru a-i da cele din urmă învățături și pentru a lua în moștenire peștera. Dar mai trăi cucernicul moșneag încă zece ani, cu Pafnutie alăturea, până se săvârși. Trecuse de suta de ani, și s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de rugăciune.

Drag? Dumnezeu,

Peggy Blue a fost operat? ast?zi. Zece ani îngrozitori pentru mine. Nu-i deloc u?oar? vârsta de treizeci de ani! Pare s? fie vârsta grijilor ?i a responsabilit??ilor.
Noaptea trecut?, Peggy Blue n-a putut s? vin? la mine din pricin? c? doamna Ducru, infirmiera de noapte, a r?mas în camera ei ca s-o preg?teasc? pentru anestezie. Targa a transportat-o în sala de opera?ie cam pe la opt. Mi s-a strâns inima s-o v?d în c?ruciorul ?la, mic? ?i sl?bu??, de-abia se ghicea printre cear?afuri.
Tanti Roz mi-a ?inut mâna într-a ei, ca s? nu m? enervez a?teptând.
– Cum se face, Tanti Roz, c? Dumnezeul ?sta al dumitale îng?duie s? existe pe lume fiin?e ca Peggy ?i ca mine?
– Noroc c? exista?i, Oscar, b?iatule, lumea n-ar fi la fel de frumoas? f?r? voi.
– Nu. Nu m? în?elegi. De ce las? el s? existe boal? ?i bolnavi? Din dou? una: ori e r?u, ori nu prea e cine ?tie ce de capul lui.

Arenda?ul satului Nizy, Maxim Torciakov, un mo?ier de mijloc, se întorcea cu tîn?ra sa nevast? de la biseric? ?i ducea un cozonac proasp?t sfin?it. Soarele înc? nu se ar?tase, dar r?s?ritul de acum se rumenea ca aurul. Era lini?te… Pitpalacul1 cînta al s?u: „Hai s? bem! Hai s? bem!”, iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. In rest, în toat? stepa, nu se vedea nici o fiin?? vie.
Torciakov mergea ?i se gîndea c? nu este o s?rb?toare mai bun? ?i mai vesel? decît învierea lui Hristos. Era c?s?torit de pu?in? vreme ?i acesta era primul Pa?te pe care îl f?cea împreun? cu so?ia. Oriunde ar fi privit ?i orice ar fi gîndit, toate i se p?reau luminoase, pline de bucurie ?i fericire. Se gîndea la gospod?ria sa ?i g?sea c? totul este în bun? rînduial?, c? po­doaba casei este astfel încît de alta nici nu avea nevoie, c? toate sînt îndestul?toare ?i bune; privea la so?ie ?i ea i se p?rea fru­moas?, bun? ?i blînd?. Il bucurau ?i zorile la r?s?rit, ?i iarba fraged?, ?i bri?c? lui hurducat? ?i scîr?îit?, îi pl?cea pîn? ?i vulturul care scutura greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, intr? în crî?m? ?i b?u un p?h?rel, el deveni ?i mai vesel…