Category: Carti

Locuitorul Nicolae Gavriluț din comuna Galu, Neamț, ne mărturisește următoarele:
„In vremea ultimului război mondial, mă aflam pe front. Lupte grele, atacuri ziua și noaptea, moartea mă pândea la fiecare pas. Singura mea nădejde de scăpare mi-a fost însă Maica Domnului. Aveam la mine paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care-l citeam permanent, cu lacrimi, de câteva ori pe zi. îl rosteam zi și noapte pe dinafară.
Odată a căzut un proiectil la doi metri de mine, tocmai pe când citeam paraclisul. Explozia a fost puternică, dar toate schijele au trecut pe deasupra. Am făcut cruce și am continuat rugăciunea către Maica Domnului.

Credincioșii vârstnici din ținutul Vrancei ne istorisesc un fapt cu totul minunat:
În pădurile seculare, care îmbracă munții, era prin anii 1938-1940 un canton silvic, nu departe de schiturile Lepșa și Valea Neagră. într-o noapte de vară, iată se adună câțiva pădurari la canton, pentru odihnă. Stau la masă, se închină, potrivesc candela sub icoane, apoi adorm obosiți. La revăr­satul zorilor, pădurarii se deșteaptă, se îmbracă, se închină, potrivesc din nou candela și pregătesc ceva de mâncare, pentru a pleca iarăși la lucru.

Cum stăteau ei în jurul mesei, iată că aud foșnet de frunză afară, lătrat de câine și o lovitură puternică în ușă.

Era un preot la iudei, om cumpătat și îngăduitor, care se numea Eli. Acest Eli era tatăl a doi copii. Deși vedea că fiii lui merg pe căi greșite, totuși nu-i dojenea, nici nu-i împiedica. Mai bine spus îi mustra, dar nu făcea asta cu toată tăria. Păcatele acestor copii erau: desfrânarea și lăcomia. Scriptura spune că mâncau cărnurile sfinte înainte de a fi sfințite și înainte de a fi aduse ca jertfă lui Dumnezeu.(I Regi 2, 16-17) Cu toate că tatăl lor știa asta, nu i-a pedepsit, încerca să-i întoarcă de la păcatul lor prin sfaturi, spunându-le necontenit astfel de cuvinte: “Nu, copiii mei, nu faceți așa, că nu-i bun auzul pe care-1 aud despre voi că faceți poporul să nu mai slujească Domnului. Dacă va păcătui om față de om, se vor ruga pentru el Domnului; dar dacă va păcătui omul față de Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?” (I Regi 2, 24-25).

Greutatea acestor cuvinte era mare și rușinea îndestulătoare ca să aducă la simțiri pe un om cu minte. Cuvintele tatălui au scos la iveală păcatul lor, au arătat cât este de înfricoșător și le-au făcut cunoscut cât de greu de suferit și cât de înspăimântătoare este pedeapsa ce-i amenință. Dar pentru că Eli n-a arătat față de fiii săi toată asprimea trebuitoare, a pierit și el împreună cu aceștia. Eli nu trebuia să se mărginească numai la amenințări. Trebuia să-i îndepărteze de la fața lui, să-i biciuiască.

O femeie din Cluj, grav bolnavă, s-a internat în spital. Trebuia urgent operată.
Dar doctorii, văzând-o foarte slăbită, nu s-au încumetat s-o opereze. Noaptea, însă, s-a arătat în vis doctorului un om necunoscut, care i-a spus:
– Du-te acum la spital și operează femeia aceea, că altfel moare!
– Dar dumneata cine ești?, întrebă doctorul.
– Eu sunt cutare.

[…]Să ne gândim deci cât de mare este păcatul nostru și, pășind din treaptă în treaptă, să arătăm că nepurtarea de grijă de copii este un păcat care întrece pe toate celelalte și merge chiar până la culmea răutății. Prima treaptă de răutate, de viclenie și de cruzime este nepurtarea de grijă de prieteni. Dar mai degrabă să o iau mai de jos. Nu știu cum, dar era cât pe ce să uit că prima lege dată iudeilor nu îngăduie nici nepurtatea de grijă de vitele dușmanilor, când cad sau se rătăcesc; Legea Veche poruncește ca pe unele să le scoți, iar pe altele să le duci la stăpânul lor (Deut. 22, 1-4).

Prima treaptă deci, începând de jos în sus, a răutății și a cruzimii este nepurtarea de grijă de vitele și animalele dușmanilor, aflate în suferință. A doua, mai mare decât cea dintâi,

In preajma anului 1930 un bătrân din preajma sfintei mănăstiri Lainici, cunoscut de părinți sub numele de “Moșul Vasile”, făcea var la mănăstire. într-o zi însă vine trist la starețul mă­năstirii, Protosinghelul Visarion Toia.
– Cinstite părinte, am împrumutat pe un vecin al meu din sat cu 7000 de lei. Acum, când i-am cerut banii înapoi, nu vrea să mi-i dea. Eu pe încredere i-am dat, fără martori și fără dovadă scrisă. „Fă ce vrei“, mi-a zis. „Dă-mă în judecată“. Iar eu i-am zis: „în judecată nu te pot da, însă te dau în judecata lui Dumnezeu“. „Fă ce vrei, că mie nu-mi pasă“. Am venit deci, părinte, să dau 40 de slujbe pentru el și Dumnezeu să hotărască.

Unei doamne din București i-a murit un fiu. Era prin anul 1965. L-a îngropat la cimitirul Belu. Alături de copil era mormântul fratelui unui doctor din București, care, de când i-a murit fratele, nici n-a mai dat prin cimitir. Femeia, văzând acel mormânt părăsit și plin de buruieni, fără a cunoaște al cui este, s-a îndurat de el și a început a smulge din buruieni și a planta flori; îl îngrijea ca pe mormântul fiului ei.
Dar biata femeie era cam bolnavă.

In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.

Cel ce doreste se depaseste pe sine, si se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale…

Individualistul nu sufera de dor. Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si… mai uman in el. El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.

In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite,

Adunatu-s-au aci o seamă de cuvinte, – răspunsuri la atatea lacrimi… Și unele și altele se adunau la măsuța sfintei spovedanii, unde mila lui Dumnezeu strălucea in ele, ca soarele in picurii de rouă.

Strălucirile acelea, prinse din lacrimi, impreună le dăm – Părinte și părinți – invățături din vreme urmașilor, in neam și-n neam, ca să nu mai orbecăiască și ei in noaptea neștiinței și a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, intunecă vremile și prea adesea cruntă pămantul.

Este o singură cale senină: trăirea invățăturii creștine, in toată adancimea ei și in toată sinceritatea noastră. Asta rămane singura cale sigură, pe care trebuie s-o invățăm mereu, in fiecare rand de oameni. Cu părintească iubire, tuturor ostenitorilor, și cu multă smerenie, la toți creștinii.

Arsenie.

Sursa: Arsenie Boca – Cararea Imparatiei Cuvant inainte