Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfîntul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mîntuirii și le zicea: “Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare“.
Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: “Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîștigă-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrîneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut“.
Sfîntul Haralambie a răspuns: “Eu care am îmbătrînit și mi-am sfîrșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sînt aproape“. Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: “Jertfește zeilor, o! răule bătrîn“.
O creștină evlavioasă din Iași, îngrijitoare la biserica “Mitocul Maicilor”, pe care o chema Zenovia, mamă a trei copii iubitori de Hristos, s-a îmbolnăvit de ciroză. După câțiva ani de suferință, a simțit că este chemată la Domnul. Dar niciodată nu vorbea de moarte, nici de iad, nici nu era tulburată; dimpotrivă, se ruga mult, nu lipsea de la biserică, se spovedea și se împărtășea periodic.
Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa și a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de țărani înstăriți, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate și să aleagă o cale a renunțărilor și a jertfei.